Guerrilla de Dimineata

Am petrecut o zi cu băieții & fetele de la Radio Guerrilla și-am înțeles de ce sunt cei mai mișto oameni din radio

Bianca Bârsan

Street Style
Share
866
Tweet

Pentru început, o să-ți zic că o zi din viață petrecută la Guerrilla trece imediat, într-o clipită - atât de mișto e. Aa, și că acolo te simți ca acasă, indiferent cine sau cum ești. Just saying, că mi se pare relevant.

Am ajuns la Guerrilla într-o dimineață friguroasă de miercuri, la 7 fix, cu câteva momente înainte ca echipa de dimineață să-și înceapă emisiunea - asta în ciuda faptului că încurcasem deja numărul străzii și am pierdut ceva timp întorcându-mă la 20, unde își au ei sediul, sau a faptului că eram puțin (a se citi mai mult) nedormită.  La ușă mă întâmpină Gilda, pe care probabil o știi drept vocea aia sexy de la matinal, care mi-a părut încă de la început tare prietenoasă și care mi-a zis să mă simt ca acasă (which I did, of course). Mă plimbă puțin prin locație și mă lasă să explorez singură, că-mi place ce văd: noul sediu Guerrilla e foarte primitor și foarte colorat, mult mai mișto decât înainte (pentru cine nu știe, până de curând eram colegi în Pipera, însă acum ei s-au mutat în mansarda asta super cozy, prin zona Foișor). Mă plimb un pic dintr-un capăt în altul, mă opresc pe canapeaua verde, de lângă geam, dar parcă nu am stare și aș bea o cafea. O caut pe Gilda, învăț să fac cafea (o bem neagră și tare amândouă) și ieșim la o țigară cu Matei și Sorin, fix cât să ne prezentăm unul altuia, înainte să înceapă matinalul. Până să ajungă și Dobro mai beau un espresso, mai fumez o țigară pe și mai vorbesc cu băieții despre un nou show despre inginerie pe care l-a descoperit Sorin. Pe la 7.30 intru iar în studio, unde echipa e acum completă.

Vedere din Mansarda Radio Guerrilla

Primul lucru pe care îl observ la Gilda, Matei, Dobro și Sorin e felul în care interacționează: sunt exact ca o familie, cumva, ca un grup de prieteni care se-ntâlnește zilnic la cafea, dimineața, care își povestesc vrute și nevrute și care, la anumite intervale, mai bagă o piesă mișto gen Kendrick Lamar sau Beatles. Pe scurt, nimic nu e regizat, forțat  sau recitat (mai puțin știrile, ce-i drept, pe care Sorin le citește prompt, la fix, timp de exact trei minute); totul e firesc, chiar și emoțiile lui Dobro atunci când mă observă cuminte pe-un scaun în spatele lui. “Da’ tu poți să scrii și de rău?” mă-ntreabă direct, mai în glumă, mai în serios. Zice că se simte rigidizat, că dintr-o dată e conștient de postura “cocârjată” pe care o are (Dobro, te asigur că nu e cazul, pe calea asta) și continuă să râdă toți trei, făcând haz de necaz de ce-o să iasă din articolul ăsta. Deja-mi sunt dragi și mă bucur că am ajuns aici.

Dobro

Urmează un scurt moment de incertitudine datorat unei piese de-a lui Florin Chilian care-a avut premiera la matinal, când unii internauți țin să anunțe că renunță la Guerrilla, pe criterii politice, of course. Discutăm un pic între noi și decidem că muzica n-ar trebui amestecată cu convingerile politice, cel puțin nu în cazul ăsta. Urmează Penibilizatorul, adică partea emisiunii în care cei patru își povestesc întâmplări… penibile din ziua precedentă. Momentul meu preferat, pentru că se râde și se face mișto. Și pentru că există Gilda, care cumva îi temperează pe băieți și echilibrează mereu situația. E inocentă, sau așa lasă impresia, și de-asta nu îi lasă să exagereze. Gilda 4 ever, ce să mai.

Guerrilla de Dimineata

Continuăm cu țigări și cafea, alte câteva minute de știri, apoi ajunge în studio și Hara, redactorul șef Noizz, care vine să ne prezinte la Guerrilla. La un moment dat, ajung chiar să zic și eu ceva-n direct – moment de panică maximă, căci nu-mi place deloc vocea mea - și gânguresc timid un “ăsta e scris de mine, ăsta cu Kendrick”, arătându-le un articol de-al meu. Sper că nu m-ați auzit.

După matinal urmează Guerrilla Hub cu Sorin Badea, la care asist și eu, și doi interni simpatici, că doar nu-l puteam lăsa singur pe Sorin. Ăsta e momentul când aflu și eu câte ceva despre radio, despre secundele moarte (alea în care nu se aude absolut niciun sunet și riști ca ascultătorii să schimbe canalul), și despre perisabilitatea informațiilor transmise prin radio – fapt pentru care știrile sunt mereu compacte, condensate, și durează doar câteva minute.

Sorin Badea

Sorin ne spune apoi despre cum sunt notate piesele cu colour coding, piesele clasice sau piesele noi având diferite culori, după care vorbim puțin despre scopul Radio Guerrilla, un radio care se mândrește că nu aduce cantitate, ci calitate. Un radio cu feeling, adică exact cum l-am perceput și eu încă de la început, când îi ascultam în drum spre liceu. Îmi confirmă că publicul lor nu e neapărat unul numeros, ci mai degrabă o nișă educată, implicată, care are ceva de zis. Un public cu opinii, un public care nu pleacă urechea la orice i se zice și care nu se bâțâie pe muzici cheap, ultra-comerciale (vezi Despacito). Din curiozitate, totuși, îl întreb dacă primește mesaje și de la publicul ăsta căruia nu i se adreseaza Guerrilla și-mi zice că da. Aparent, e un tip care îi înjură încontinuu cu morți și mame, și-un altul care le vorbește despre Dumnezeu și armata domnului, care o să-i potolească cu flăcări și săbii… presupun că e ceva legat de iad si diavol, că doar am primit și noi câteva din astea. Oricum, funny. Nu cred că se plictisește. În tot acest timp, la fiecare oră fixa, Ramona citește știrile. Observ că, la fel ca Sorin, este extrem de coerentă și mă-ntreb cum naiba reușește.

Guerrilla Hub

După Guerrilla Hub iau o mica pauză și revin fix la timp pentru emisiunea lui Memo, despre care el spune că e o emisiune chill, o emisiune care să-ți provoace un de-click în timpul jobului. O emisiune care să te facă să zici gata. Memo e extrem de zămbitor și nu-mi pot lua ochii de la costumul lui de ciclist, negru cu galben, cum era și rochia lui Floricica Dansatoarea, și cred că m-a observat, căci începe să-mi povestească un pic despre echipa lui de ciclism – din care fac parte și alți băieți Guerrilla, Bogdan Șerban sau Sorin Badea -, și bikefm.ro, site-ul dedicat, ai ghicit, ciclismului. E foarte pro-mișcare, pro-sport, și parcă aș vrea din cauza entuziasmului lui să dau și eu o șansă bicicletelor. Dacă vrea cineva să mă-nvețe, let me know.

Memo

După ce pleacă Memo, mă decid să fac o mică vizită lui Mircea, care face radio imaging și care are biroul undeva în spatele mansardei. Îl întreb mai exact ce înseamnă radio imaging, și-ncepe să-mi arate: jingle-uri, reclame, cam tot ce înseamnă sunet. Tot ce auzi tu adică, de la “Ascultați Radio Guerrilla” la “Binili învinge” și la toate reclamele alea cu artiști sau companii, branduite și puse cap la cap de către el. “Ideea e să dai o notă personală fiecărei emisiuni, să priceapă (ascultătorul) care e starea programului” zice Mircea. Sunt de acord; acum că-mi imaginez Guerrilla fără toate sunetele specifice, parcă n-ar mai fi Guerrilla, deci mulțumesc, Mircea, în numele tuturor nouă, ascultătorilor. Aa, și-mi place tare mult la el că pare să iubească ceea ce face, și o face cu entuziasm, ceea ce cred că e esențial, mai ales după atâția ani în același loc de muncă.

Mircea Oculeanu

Încă o țigară, încă o cafea și începe Guerrilla Logout cu Bogdan Șerban, care mă recunoaște din Pipera și-mi zice că păream introvertită, la care eu în capul meu îmi dau seama că aveam o părere similară despre el, deci râdem puțin, după care intră live. Simt că am început bine, deci continui cu întrebările. Îmi spune că la bază e actor, dar că n-a fost posibil să facă și teatru și radio, iar decizia cumva firească a fost radioul, cu care a rezonat mai mult. E la Guerrilla din decembrie 2004, chiar de la început (Guerrilla s-a lansat în noiembrie) și pare că nu ar mai pleca de aici. E foarte relaxat, înțeleg de ce a ales radioul. La un moment dat îmi oferă un shot de pălincă, zice că-i prin bucătărie, dar timidă cum sunt, zic că merg mai încolo s-o caut.

Bogdan Serban

Nu trec nici cinci minute și mă cheamă afară Sorin Faur, redactor șef, să mai stăm la o vorbă și să-mi povestească despre problema pe care au avut-o cu licența și despre pauza pe care, vrând-nevrând, au luat-o de la Guerrilla. De nicăieri, parcă, apare și Mihalcea (redactorul de știri) cu o sticlă de Chartreuse, un lichior verde de care e absolut îndrăgostit. Îmi zice că-I băutura din Deathproof al lui Tarantino, de unde-mi dau seama că-i pasionat de filme, și ne turnăm fiecare câte un păhărel – e foarte, foarte tare. Afară e frumos și mai stăm puțin pe balcon. În glumă sau nu, mă-ntreabă dacă avem nevoie de cineva pe film, aici la Noizz, încă un indiciu că-i pasionat de filme - am știut eu ceva. Nu e clar dacă ni se alătură sau nu – insert grin emoji here -, dar îmi plac referințele lui (eu le zic Mihalciene) la scenele din filme pe care nu chiar toată lumea le pricepe.

George Mihalcea

Cât despre mine, încă un strop de Chartreuse și-ajung iar în studio la Bogdan. Cu noi, Arashai: o trupă de metal de care nu mai auzisem până acum, dar care m-a impresionat și mi-a adus aminte de tinerețe (liceu), cu care am promis că o să fac și-un material în curând. Agitație mare în studio, mai ales când începe și live-ul pe Facebook (încearcă tu să ieși de acolo fără să apari în cadru, ha). La un moment dat ni se alătură și Alexandru (Anghel), colegul descoperit de Bogdan și racolat de Guerrilla pentru o emisiune de weekend, care participă și el la emisiune timp de câteva minute, când intră în direct cu ascultătorii. Intervin din nou și aleg un câștigător, dar sincer nu mai țin minte pentru ce concurs. Mai vorbesc puțin cu Bogdan Șerban, mai ascult muzică la căști (în studio nu se aude bine fără căști), mai pun o întrebare două și încerc să ma inflitrez și cu alte ocazii pe la ei prin mansardă. Spre fericirea mea, Bogdan îmi spune că pot să vin oricând, după care-mi zice iar să caut pălinca aia, dar mă grăbesc să ajung la Control și nu mai am timp.

Guerrilla Logout

Pentru că plec, ratez Seara pe Val, o emisiune mai nouă Radio Guerrilla, în care Adrian are mare încredere și care sunt convinsă că o să ajungă una din preferatele mele, chiar dacă nu apuc azi să stau în studio pe parcursul ei. Pentru că e un proiect drag mie, i-am rugat totuși pe cei trei prieteni – eroii principali ai emisiunii -, Carla, Dragoș și Matei, să-mi zică două-trei vorbe despre ce se întâmplă acolo; așa am aflat că, în pur spirit Guerrilla, emisiunea lor este, practic, o întâlnire între prieteni. O întâlnire unde vin mereu fără scenarii, fără texte pregătite, fără nimic de genul ăsta. Și, ca la orice întâlnire-ntre prieteni, există și momente sclipitoare, și momente mai banale, glume deplasate ori discuții în contradictoriu – avem și sarea și piperul, aș zice eu. Spun că emisiunea a pornit - mai în glumă, mai în serios – după ce i-a văzut cineva în timpul liber, cineva care le-a propus apoi să ”fie” (să fie cum sunt ei, în mod normal, zice Carla) și la radio, iar câteva întâlniri La Copac mai târziu, se năștea deja conceptul de Seara pe Val. Restul e istorie. Ce trebuie să mai știi despre ei e că la bază sunt toți trei din lumea teatrului: Matei fiind regizor (și fost coleg de liceu), iar Carla și Dragoș, actori, printre altele (Carla organizează și festivaluri, iar Dragoș, o legendă). Despre Carla, Matei punctează că este și foarte frumoasă – chestie cu care sunt complet de acord. Chiar dacă n-o s-o poți vedea la radio, tot zic că emisiunea lor e mișto și merită ascultată. Când? În fiecare miercuri și joi seara.

Seara pe Val

Revenind, am ajuns la Control, clubul meu preferat. Ce caut aici? Sunt cu Gilda, Adrian Popescu, Matei și Dobro, la premiile BT, unde toată lumea e destul de fancy, iar eu am venit în geaca mea din denim și cu un choker de inspirație BDSM. Oh well, las’ că merge. Aici Dobro prezintă premiile mai multor companii hip, inclusiv Fru Fru, de exemplu, dar și Radio Guerrilla (evident). Deși par super emoționați, se descurcă să țină un mini-discurs pe scenă, fiecare pe rând, și mă bucur pentru ei de parcă am fi colegi - apropo, felicitări încă o dată! Urmează shot-uri, vin, prosecco, gin tonic, depinde de personaj; eu m-am limitat la ale mele, adică gin. Grăbită să ajung iar la studio, unde Vlad Dobrescu începe Mic Check la 10:00, le zic că plec, însă mă conving să mai rămân puțin, că doar ne distrăm prea bine și suntem și un pic mai relaxați. Ca o familie, as I was saying.

Guerrilla team @ Premiile BT

După o vreme se decid să se întoarcă și ei cu mine la mansarda Guerrilla, mai puțin Dobro, care era destul de obosit - ceea ce e de înțeles, oamenii ăștia muncesc mai mult decât ai crede. Înarmați cu o sticlă de vin, căutăm un uber și în 15 minute ajungem iar în studio, unde Dobrescu făcea glume cu Doc, Deliric și Jazz 8 - despre care credeam că vor fi extrem de intimidanți, because rap music. Dar știi ce? Sunt super prietenoși și par tare cuminți, așa că îi luăm pe toți pe balconul mansardei și mai bem un pahar cu ei – ultimul, clar -, după care revenim iar în studio. În continuare încerc să evit camerele de live de pe Facebook și mă tot plimb prin mansardă.

Pe la ora 11:30 îmi chem un taxi și-mi iau la revedere de la toată lumea. Înainte să-mi fac ieșirea, Gilda mă asigură că pot reveni în orice zi, la orice Guerrillive, matinal sau când vreau eu, practic, spunându-mi că s-a obișnuit cu mine deja - ceea ce mă face să zic un mare AWWWW în capul meu deja ușor afectat de alcool (și decid că o să fim prietene și o să ieșim mai des prin Control). A ajuns taxiul și plec spre casă, nu pentru că vreau, dar pentru că sunt epuizată și oricum, mai vin pe aici – ăsta-i gândul care-mi trece prin cap non stop de atunci.

Mic Check

De ce mai vin pe aici? Că m-am simțiț ca acasă, ca-ntre ai mei prieteni, asta în ciuda anxietății mele sociale și în ciuda oboselii acumulate. Și cu ocazia asta le mulțumesc încă odată că m-au avut pe acolo, printre ei. Și vreau să mă întorc, da, asta vreau. Neapărat să mă întorc. Pentru că oamenii ăștia chiar pun pasiune în tot ceea ce fac, pentru că le pasă de mesajul transmis, de muzica pusă, de tot, tot, tot. Zic asta pentru că citisem undeva recent că cei de la Guerrilla ar face “pseudo-jurnalism”, că se cred în felul X și Y, că se dau pseudo-intelectuali, când ei de fapt sunt ‘praf’. Și țin neapărat să menționez pe calea asta că sunt unii dintre cei mai implicați și dedicați oameni din media la care mă pot gândi, oameni care nu-și compromit valorile și care nu sunt gata să pună piese de căcăt doar ca să-și crească audiența cu Gigel și Mărioara. Sunt oameni care preferă să educe măcar o persoană într-ale muzicii sau într-ale responsabilității civice prin inițiativele lor și prin proiectele promovate. Am petrecut o zi cu oamenii ăștia și m-am îndrăgostit, pe rând, de fiecare dintre ei; nu văd cum cineva le-ar putea rezista, indiferent cât de cheesy sună. Și dacă nu mă crezi, tune in pe Radio Guerrilla (cu doi de R și doi de L) oricând și vezi ce pot – promit c-o să-ți placă.

Foto: Cătălina Flămînzeanu

Topic-uri

Radio Guerrilla
Arată comentariile

Vezi și

Extinde