Auăleu! Ovidiu Mihăiță e un tip "al dracului" de mișto!

Ana Tepșanu

Nonprincess
Share
350
Tweet

În urmă cu aproape 13 ani, în Timișoara, o gașcă de tineri a pus bazele unui teatru independent - Auăleu. Ovidiu Mihăiță este unul dintre ei.

În prezent, Auăleu are o groază de spectacole la activ, piese care rămân în suflet, schimbă destine sau stârnesc revolte. Anii au trecut peste gașca de la început, dar, după cum spune Ovidiu, determinarea nu le-a fost afectată.

Mihăiță vorbește direct, pasionat, lipsit de concesii și frici de imagine. E un tip interesant care luptă pentru teatrul independent și pe care cred că ar fi foarte mișto să-l întâlnești la o bere.

Până una alta, te invit să-i vezi piesa "Miorița" în cadrul Festivalului Național de Teatru Independent și să-l cunoști puțin prin intermediul interviului de mai jos:

Auăleu

Ovidiu, hai să ne cunoaștem puțin - cine ești, unde ești, de unde vii și încotro te duci?

O rană deschisă inutil, provocată de tot, toți & toate care speră fără speranță în vindecare.

Cum te-ai descrie dacă ar fi s-o faci în cel mai sincer mod cu putință?

Al dracului.

Auăleu este un proiect fantastic, și pentru că nu primiți bani de la nicio sursă ajutătoare (doar de la public), își merită pe deplin statutul de independent. Bănuiesc că nu a fost și poate nici nu este ușor să faci astfel de teatru în România - ce vă motivează să mergeți mai departe și ce vă dezamăgește cumplit, până la punctul renunțării?

Cred că până ce Auăleu să devină fantastic mai avem de bătut niște drumuri & de faptul că nu suntem finanțați este o opțiune proprie. Măscăricii nu pot fi finanțați de către rege pentru a-și bate joc de însuși regele. (În Timișoara, autoritățile locale precum biserica cenzurează teatrele).

Chiar dacă în discursul nostru nu ne batem în piept cu independența, cred că orice teatru care are pretenția de a fi independent nu ar trebui să aibă poftele teatrelor bugetivore.

Lucrul ăsta nu îl stabilesc eu, cu de la mine putere, ci este stabilit de DEX, ocazie cu care îi invit pe toți independenții finanțați de către stat să verifice definiția cuvăntului "independent", surprizele pot fi mari.

Cred că niciunde teatrul independent nu este o antrepriză ușoară, mai cu seamă cel militant & nu mă refer aici neapărat la finanțe, bugete sau remunerații. Greu este să nu te desprinzi de vis & să nu uiți ce faci, de ce faci & mai ales pentru cine faci ceea ce faci.

Singurele dăți în care sunt așa cum spuneți "dezamăgit până la renunțare" țin strict de neputința creativă, a mea sau a grupului, iar continuitatea e dată de constanță, restul e can-can’t.

Povestește-mi puțin de Auăleu la începuturile sale vs Auăleu din prezent - ce s-a schimbat, ce e nou și ce a rămas la fel?

Am început Auăleu pe când eram studenți, jucam prin teatre & nu eram neapărat fani. Am început să lucrăm & să jucăm într-un garaj & o curte a unei case chiar dacă era total atipic.

Defilam cu ce aveam. Am renunțat în a ne angaja prin teatre & câțiva ani buni am băut din aceeași sticlă. Primii doi ani am jucat gratuit, nu aveam nicio formă legală, testam, încercam, jucam maxim un spectacol la două săptămâni.

Anul acesta vom avea peste 150 de reprezentații, atît la sediu cît & în deplasări.

La vremea respectivă veneau la noi doar proto-hypsterii, tinerii de facultate & liceu, prietenii. Acum, acei oamenii vin cu părinții, bunicii, copiii.

Producem la fel de puțin ca & atunci, maxim un spectacol pe an, dar acel spectacol se va juca ani buni de zile. Cel mai vechi show are 10 ani, vreo 250 de reprezentații, iar ultima dată când a fost programat s-au rezervat 5 reprezentații în două zile.

Prezentul este un pic diferit, vara jucăm mult în piețe publice & parcuri pentru circa 6-700 de spectatori, iarna acasă, în mica noastră sală.

Înainte ne bucuram tacit ca proștii de o diplomă, acum nu mai participăm de ani buni la festivaluri concurs, să fim serioși, ce putem face cu o statuetă?

Urmează să ne mutăm într-un loc mai permisiv cu două spații de joc, vom mai deschide un muzeu & totodată ne pregătim să edităm două albume foto, unul cu afișe ale Auăleului & unul cu fotografii ale spectacolelor, precum & doua vinyluri cu muzică din spectacole.

Viitorul sună cu păcăneli. La fel acum, ca atunci aproape 13 ani, a rămas determinarea.

Fiind un proiect liber, cenzura presupun că nu există, iar asta vă permite să faceți cam ce vreți, din punct de vedere creativ. Care este scopul unui astfel de teatru și cum te folosești de el pentru a schimba ceva, a protesta sau a trage semnale de alarmă?

"Liber" cred că este cuvântul cel mai potrivit pentru ceea ce facem. Ne auto-cenzurăm pentru a nu cădea în ridicol & patetism ieftin, în rest nu prea, libertatea primează. Un artist privat de libertate este ca un teatru privat de spectatori.

Teatrele de genul nostru nu vor schimba niciodată lumea, poate doar niște lumi mici, ca cea în care se învârte fiecare. Ca într-un melting-pot, teatrul poate fi un liant excelent pentru o comunitate.

Cred că deseori creatorii de tearu uită că se adresează unor comunități specifice, fiecare cu tarele, tabuurile & problemele aferente. Încercăm să nu vindem parizer veganilor, chiar dacă parizerul nu prea mai conține carne.

Aproape toate showurile noastre sunt o formă de protest, să fim serioși, uitați-vă unde trăim.

Pentru unele replici au tăbărît jandarmii pe noi pe stradă. Așa e când vorbești despre Dumnezeu, Catedrala Neamului, Guvern, Primărie sau orice altă formă de autoritate. Ca un făcut, spectacolul cu "Miorița", se încheie cu un semnal de alarmă. La propriu.

Apropo de asta, ce crezi că au reușit să schimbe la public spectacolele Auăleu?

Percepția asupra teatrului, cel puțin în colțul ăsta de lume unde noi jucăm cu regularitate. Pentru unii teatrul a intrat în cotidian, în programul săptămânal, a devenit o obișnuință, pentru alții este un punct de reper foarte greu de definit.

Există spectatori ai Auăleului care au divorțat din cauza unui show la fel cum există destui care &-au dat demisia de la slujbe.

Este vorba despre spectacolul "Mens sana in corporatist sano", care va putea fi văzut duminică seara la Unteatru (după care vom găti & vom pune muzică de pe vinyl pentru onorata audiență).

Ai spus la un moment dat, "la spectacolele cele mai importante din viața mea nu am simțit nevoia fizică de a bate din palme" - explică-mi puțin chestia asta vs ideea generală de "recompensa actorilor este dată de aplauzele de la final".

Ei bine, am să o spun cât se poate de simplu. Spectacolele mari la care faceți referire erau & în general sunt făcute de către artiști în stare de grație. Pentru aceștia aplauzele contează prea puțin. Actul creativ autentic pe mine mă lasă mut, mirat, uluit.

Personal nu mă prea bucură aplauzele, mă sustrag cum pot mai bine, însă le accept cu mare bucurie atunci când simt că ele sunt puntea complicității dintre spectatori & actori, ca atunci când doi bețivani se înțeleg din priviri.

Actorii în general sunt vanitoși, au nevoie de recunoaștere, ca o damă care de abia așteaptă să fie admirată. Pentru asta însă trebuie ori să fie înzestrată de la natură ori să lucreze zilnic la asta, sală, humus, soia, make-up etc.

Fac actorii asta? Aplauzele alea de jenă, forțate sunt pfff, oribil, greu de suportat, o convenție perimată precum datul mâinii. În rest, aplauzele nu cred că reușesc să facă mare lucru. Consider tăcerea unui final de show ca fiind mult mai grăitoare.

Voi sunteți în Timișoara și poate mulți ajung în oraș și nu știu la ce să se aștepte - încearcă să ne faci o idee despre cum este un spectacol marca Auăleu.

Da, buletinul nostru este de Timișoara, însă cu drumul ne șade cel mai bine. Deplasarea la FNTI din această săptămână este a 37-a pe anul acesta. Busul care transportă aparatura de scenă de la Auăleu este pentru a treia oară în service în 2017.

Am observat că tot mai des cuvântul "marcă", este folosit în a descrie activitatea unor teatre. Nu știu dacă avem vreo marcă. Poate eventual simplitatea?

În cadrul FNTi veniți cu piesa Miorița - ce-mi poți spune despre ea și de ce merită să o vedem?

Am lucrat mult la "Miorița", fiindcă nu e ușor să regizezi oi & ciobani. M-am documentat enorm, aș putea deveni un miorițolog de rasă. Cred că această operă princeps a literaturii române încă poate oferi surprize, ridică întrebări & totodată pune pe gânduri.

Din nefericire pentru acest popor, varianta unanim acceptată & totodată predată în școli, nu este cea mai fericită pentru noi & nu reflectă întotdeauna ethosul acestei nații.

Printre cele 2000 de variante existente ale "Mioriței", există & versiuni în care ciobanul principal nu acceptă resemnat jaful turmei & moartea, ci pune mâna pe ciomag & iese în Piața Victoriei. Exact ca în aceste zile. Câți dintre noi sunt dispuși să citească această variantă copiilor?

Vorbind acum despre spectacol în sine, este pentru prima dată pentru noi când facem un show muzical cap-coadă, cu măști & fără text.

Muzica este scrisă de către Sol Faur & interpretată live, pendulând între neo-folk, post-rock & black-metal. Fără să fiu adeptul noului & al nemaivăzutului pe scenă, cred că acest show este o noutate în peisajul teatral românesc.

Tot în cadrul festivalului îți vei lansa și o carte - despre ce e vorba în carte, când și cum ai scris-o și de ce crezi că merită să fie citită?

Este vorba despre "HUOOOOO!!! sau trei piese pentru scene mici", prima carte editată de către ceea ce se numește "Arhiva Auăleu".

Cartea cu o prefață de Oltița Cântec, conține așa cum spune & titlul, trei piese care se joacă momentan la Auăleu, "HUOOOOO!!!", "Casa din copac’" & "Mens sana in corporatist sano".

Ea nu a fost gândită pentru a fi o carte de la bun început, a devenit carte la insistențele spectatorilor care cereau textele pieselor ca să poată râde & acasă sau ca să nu mai plăteasca încă o dată un bilet la spectacol, fiindcă avem spectatori care au văzut anumite spectacole de peste 10 ori.

Piesele au fost scrise de-a lungul câtorva ani, direct la repetiții, pe drumuri sau pe oriunde aiurea cînd dispuneam de timp. Între timp, scriu regulat după un program destul de strict.

Așa cum sper că ușor se poate bănui, nu au fost scrise pentru a fi trimise la concursuri de dramaturgie sau în speranța că cineva, undeva, va plăti drepturi de autor pentru ele, ci au fost scrise datorită nevoii comune a grupului de a rosti pe scenă vorbe aidoma gândurilor, care să semene cu ele, exact ca în Cervantes.

Dacă ar fi să faci o scurtă analiză a teatrului-românesc din 2017 - ce ai avea de spus pozitiv și care ar fi punctele negative ale acestuia?

Pentru acest tip de analize s-au inventat criticii, eu nu sunt în postura de a spune ce & cum, însă teatrul românesc din 2017 îmi pare că în linii mari & strâmbe este același cu cel din 2016 sau 2015 sau, mai bine spus, unele lucruri nu se schimbă niciodată (să nu spui niciodată).

Aceleași prietenii, interese, paraîndărături, măchemitechem, îmiarățiîțiarăt etc. Sunt foarte puțini practicieni ai teatrului românesc care sunt realmente interesați de fenomen, sunt mai mult concentrați în a deveni ei însăși fenomene.

Uitați-vă pe afișele primelor scene ale țării & veți găsi răspunsul. Afișele șușelor de turneu fac foarte mult rău & mă fac să îmi amintesc cu dor & duioșie de cele ale lui Doru Octavian Dumitru sau Hrușcă.

La urma urmelor, cred că starea unui teatru se oglindește foarte bine în afișele lipite pe frontispicii sau aievea pe pereți. Spun asta fiindcă încă mai cred că afișul este cartea de vizită a unui spectacol, primul contact cu publicul.

Uitați-vă numai la afișe. Unele dintre ele copiază tipicul afișului de film (de ce oare?), altele, se umplu de la sine cu sigle ale finanțatorilor & sponsorilor de tot felul, iar altele, pur & simplu sunt de neprivit, au niște combinații de culori mai urâte decât șervețelele rămase după o shaorma.

Precum afișele, așa & teatrul. Colorate, cu de toate, unse cu tot soiul de sosuri, te îndoapă, dar nu te hrănesc. De la "Teatrul din Kikibur" al lui Sava încoace nu s-a schimbat mai nimic notabil. Vorba lui I.D. Sîrbu: "Numai cururile se schimbă, limbile rămân aceleași".

Când vorbești de Auăleu spui "echipă" sau "trupă" - povestește-mi despre echipă și care este rolul ei în buna funcționare a lucrurilor?

Teatrul este o artă de echipă, de colectiv, iar asta spune totul. E ca la sport. Făra atacant nu dai gol, precum cum fără portar, iei. Trei scânduri, două personaje, o pasiune. Nu?

Din fericire, noi funcționăm pe acest sistem, al unei trupe, altfel nu am avea cum să facem ceea ce facem. Nu știu ce ne rezervă viitorul, însă noi încercăm să rezervăm totul viitorului. Altfel, nu vom avea trecut.

Vorbesc adesea cu actori angajați prin teatre & mai toți sunt nemulțumiți, ba de colectiv, ba de director, regizori, repertoriu - aceeași poveste interminabilă. Nu e trist să te trezești alb în cap și să îți regreți trecutul, să realizezi că nu te poți bucura de operă, fie ea cât de mică?

Trupa îmi oferă confortul de a încerca, ne asumăm împreună succesele, bucuriile, dezamăgirile & orice altceva.

Cum vezi situația teatrelor independente din România și cum crezi că publicul se raportează la acestea?

Teatrele românești independente sunt foarte fragile & se zbat în aceeași veșnică criză de care sunt sătul. Precaritatea lor nu este definită de către lipsurile materiale sau neajunsurile de orice fel, ci de lipsa de conținut.

Sună dur, dar aceasta este umila mea părere. Atâta timp cât teatrele nu își vor forma trupe stabile, nu vor juca textele proprii, actorii care le compun vor fugi din teatrele în care sunt angajați pentru a încropi niște repetiții la ceas de seară, starea lor va rămâne una de o condiție discutabilă.

Noi avem impresia că merge & așa, cei mai mulți se mint cu fiecare spectacol pe care îl fac, însă publicul, care este dumnezeul nostru, este sus & ne vede. Nu numai că ne vede dar ne & judecă, dur, foarte dur & așa ne trebuie.

Hai să vorbim puțin și despre iubire și pasiune - cât de mari trebuie să fie dozele în ceea ce faci și de ce?

Orice ai face, fie că ești torționar, politician, florăreasă sau un biet artist, nu e suficient ca iubirea & pasiunea să fie mari, ele nu trebuie să aibe limite.

În general, ai nevoie de curaj să te desprinzi și să o iei pe drumul tău, iar asta dacă știi care-i drumul - ce ai spune cuiva care știe ce vrea, dar n-are curaj și ce ai spune cuiva care nu știe ce vrea, vrea să facă ceva, dar nu știe cum s-o ia din loc?

Cred că scena este un loc al curajului, un amvon de la care nu se emit edicte, ci se pun întrebări. Cine nu o folosește în acest scop o tocește degeaba.

Teatrul nu este făcut pentru a trage de pe el foloase necuviincioase. Faima & banii reprezintă cifra de afaceri a teatrului, respectul publicului însă este foarte greu de câștigat & totodată foarte ușor de pierdut. Cine nu înțelege aceste lucruri simple a neînțeles perfect toată treaba & e mai bine pentru toată lumea să se apuce de altceva, de reclame de exemplu.

Nu știu dacă sunt în măsură să dau sfaturi & povețe, dar pot spune că atunci când am început cu Auăleu nu aveam mai nimic în afară de noi înșine, căram râzând decoruri cu bicicletele & făceam luminile scoțînd ștecherele din priză.

Acum avem 3 busuri, 4 sisteme de lumini & mai presus de orice un public care ne este prieten & solidar. Cred că orice ar face oamenii în teatru, dacă publicul nu este de partea lor, este din cauză că ei nu sunt de partea publicului. Un fel de relație biunivocă deloc de neglijat.

Altfel, tragem spuzele &...

CORTINA.

Topic-uri

ovidiu mihaita fnti festival teatru aualeu
Arată comentariile

Noizz urban

Vezi și

Extinde