De ce avem nevoie de poezie în viața noastră: o discuție deschisă cu poeta Tara Skurtu

Ana Tepșanu

Nonprincess
Share
102
Tweet

Tara este o poetă de origine americană care locuiește în prezent în România. S-a mutat aici pentru dragoste.

Tara este beneficiară a două burse Fulbright și câștigătoare a două premii din partea Academiei Poeților Americani.

Poeziile Tarei au fost publicate pe plan internațional fiind traduse în șase limbi. Este autoarea plachetei Skurtu, Romania și a colecției de poezie completă The Amoeba Game.

Înainte de a ajunge în România a predat la Universitatea din Boston, a fost lector în creație literară, a predat compoziție și literatură pentru studenții încarcerați prin Programul de Educație a Penitenciarelor BU și a fost în echipa de planificare și predare pentru cursul online, "The Art of Poetry", al lui Robert Pinsky.

În prezent, ea predă creația literară în București.

Tara este o ființă empatică, sinceră și extrem de talentată. Dacă vrei să te apropii mai mult de poezie și să o cunoști mai bine pe Tara, te invit să citești rândurile de mai jos.

PS: Tara este speaker în cadrul TEDxEroilor, cel mai complex event de tipul TEDx din România.

Tara Skurtu

Tara, cum te-ai descrie în cel mai sincer mod posibil?

Un scriitor de pe Twitter mi-a spus să-ți zic: "Răspunde tu prima!". Iubesc la nebunie poezia, iubesc să ajut oamenii și am îndeajuns de multă empatie încât pot umple cu ușurință cel puțin 3 trupuri omenești.

Cum ai ajuns în București și ce faci aici mai exact?

Râd, deoarece primesc întrebarea asta zilnic. În toamna lui 2013, am primit bursa Robert Pinsky Global Fellowship pentru poezie, iar asta m-a adus în România prima oară.

Bursa a fost fondată de un om de afaceri bogat care și-a dorit să le ofere scriitorilor posibilitatea de a călători într-un loc nou și, așa cum spune chiar el, "de a le oferi posibilitatea să se joace cu propriile vieți, timp de câteva luni".

Trebuia să aleg o țară care să mă inspire să scriu și trebuia să fie un loc unde nu știam limba.

Scriam foarte multe poezii despre familie, iar tatăl meu îmi tot povestea lucruri interesante despre bunica lui care, alături de bunicul lui, au imigrat în State din România, la începutul anilor 1900 (de aici și greșeala din numele meu de familie).

Străbunicii mei au locuit într-un cartier de români din Michigan, iar bunica tatălui meu se ocupa de loteria din cartier, avea o grădină unde cultiva legume, gătea foarte multă varză și făcea clătite foarte subțiri (pe care tata tot a încercat să mi le facă și mie, fără succes, cât am fost copil).

Cu toate astea, bunicii lui nu au vorbit niciodată despre viața lor în România, așa că nu știm nimic despre istoria familiei noastre. Nu călătorisem niciodată în străinătate, așa că m-am hotărât să încep cu România.

Am ajuns la Sibiu, unde l-am cunoscut pe Radu Vancu, cu o săptămână înainte de Festivalul Internațional de Poezie “Poets in Transylvania” și am ajuns să fiu adoptată de comunitatea scriitorilor români.

Vacanța mea s-a transformat într-un turneu neașteptat de poezie. De ce București? Sună siropos, dar e adevărat: m-am mutat aici pentru dragoste.

România nu este o țară în care se trăiește ușor - de ce ai ales-o și ce-ți place la ea?

Ai dreptate, România nu este deloc o țară ușoară, mai ales dintr-un punct de vedere birocratic. Cu toate astea, are o forță magnetică pe care mi-e imposibil s-o descriu în cuvinte. Plus unii dintre cei mai calzi oameni pe care i-am cunoscut vreodată.

În prima mea călătorie aici, m-am îndrăgostit. De o persoană, de limbă, dar și de scena poeziei prezente în țară.

N-am mai fost niciodată într-un loc cu atât de multe festivaluri literare, unde tinerii poeți au publicat cărți, unde lecturile aduceau critici puternice din partea publicului.

În State, scena poeziei este foarte dezvoltată în mediile academice. Nu este deloc ca aici și iubesc asta. M-am întors de câteva ori pentru festivaluri, iar din 2015, cu ajutorul programului US Fulbright, un schimb cultural între guvernul României și cel al Americii, am rămas aici.

Am predat scriere creativă și literatură americană în cadrul Universității Transilvania din Brașov, am organizat workshop-uri de scriere creativă și am început să traduc poezie românească. Trebuia să fiu aici timp de 9 luni, dar nu am mai plecat.

Tara Skurtu

Cât de mult te-a influențat Bucureștiul și România în poeziile tale? Ce te inspiră de la aceste locuri?

Am realizat recent că mereu scriu despre oamenii pe care-i iubesc. Acum mulți dintre acești oameni sunt în România, așa că în mod natural scriu despre această țară.

Sunt și obsedată de limitările limbii atunci când vorbim despre exprimarea emoțiilor și cred că poezia este forma de povestire care încearcă să fie cea mai apropiată de aceste limitări.

În ultimii ani, am învățat româna, iar unele cuvinte românești se strecoară în poeziile mele.

Colecția mea de poeme - The Amoeba Game - (care va ieși la editura Nemira în această primăvară, tradusă de Radu Vancu și Tiberiu Neacșu) începe cu un poem pe care l-am numit “Șoricel”.

De ce poezie și nu proză?

Întotdeauna mi-am dorit să scriu proză scurtă, dar dintr-un motiv anume, orice povestioară pe care o scriu se transformă într-o poezie.

Pentru mine, poezia este egală cu povestirea și singura diferență dintre proză și poezie (cele mai multe) este că versurile se termină intenționat înainte de marginea corectă - pentru a schimba ritmul, pentru a te pune pe gânduri, a dezvolta sensul sau pentru a apăsa butonul de restart din mintea ta.

Da, ador să pot alege când pot să închei un vers sau un rând și, cel mai probabil, de asta aleg să scriu poezie.

Știu că scrii din experiențe personale - ai cumva un proces creativ? Unde și cum creezi?

Până acum, toate poemele pe care le-am scris sunt bazate pe experiențe personale. (Ah, toate mai puțin unul.

Am fost rugată odată să scriu un poem, "Anyone’s Son", pentru familia lui Trayvon Martin, un adolescent de culoare care a fost împușcat mortal în Florida, în timp ce se întorcea de la un magazin de unde cumpărase dulciuri și suc).

Modul în care un poem se dezvoltă este destul de misterios, dar voi încerca să explic cât mai bine. Am parte de o experiență și ceva iese în evidență.

Este ceva complet neașteptat sau ceva care pare banal, dar produce sau reprezintă un conflict interior. Când am parte de astfel de experiențe, știu sigur că le voi transforma în poezii.

Dar nu știu cum sau când. Această realizare activează un soi de proces parțial subconștient în creierul meu. Ca un bebeluș, ideea unei poezii are nevoie de timp. Poate fi vorba de o zi (pentru mine durează mai mult) sau săptămâni, luni, uneori chiar un an sau mai mult.

Mare parte din procesul creativ este despre brainstorming, iar brainstorming-ul presupune să găsești o anumită logică, un anumit ritm care leagă lucruri, lucruri care aparent n-au legătură între ele.

Atunci când simt că am începutul unei logici, încep să scriu de mână. Scriu cu stilouri cu pompiță și folosesc cerneală neagră pe foi veline.

Când am primul draft, mă mut la computer și încerc să-mi dau seama unde să termin versurile și ce formă va avea poezia. Și editez și recitesc și recitesc și editez.

Cum găsești curajul de a fi vulnerabilă în scris și să spui lucrurile la care te gândești?

Cred că singurul scris care contează este scrisul sincer. Iar onestitatea merge mână-n mână cu vulnerabilitatea. Nu mă interesează să citesc nimic care nu-i adevărat și care nu-i vulnerabil. Care-i scopul?

Citim să descoperim, să realizăm, să facem legături, să învățăm mai multe despre noi și lumile noastre, să trecem de la o stare la alta, să ne vindecăm, să suferim, să râdem, să supraviețuim. Ca poet, scriu din aceleași motive pentru care citesc.

Pot să-ți spun cu sinceritate că nu am vrut să scriu majoritatea poemelor pe care le-am scris - dar a fost necesar pentru mine să le scriu.

"Sometimes writing/ through walls hurts but is necessary" (Uneori doare să scrii prin ziduri, dar e necesar), așa cum e scris în ultima poezie din The Amoeba Game.

Cum ai defini o poezie bună, una care-ți place, care te mișcă?

O poezie bună e ca un moment în timp - mă lasă în interiorul ei în mod natural. O poezie bună îmi dă un anumit sentiment fără să-mi spună ce sentiment anume vrea să-mi ofere. Nu se autoexplică, nu este deșteaptă sau prea poetică.

Poezia mea preferată este una care folosește limbajul conversațional, într-un mod simplu, dar precis.

Un poem mă mișcă atunci când este în continuă mișcare și ajunge într-un loc neașteptat - dacă pot prezice unde se va încheia un poem, atunci în mod sigur nu este printre preferatele mele.

Tara Skurtu

Ce ți-ar plăcea ca oamenii să înțeleagă din poeziile tale?

Trebuie să spun că nu cred că poeziile sunt făcute să fie înțelese (cred că de asta mulți abandonează poezia în liceu sau la facultate - este predată ca ceva ce trebuie înțeles într-o singură direcție și, de multe ori, este prezentată ca un obiect de muzeu care nu poate fi atins sau reinterpretat).

Cred că poezia este menită să fie experimentată. Pur și simplu sper ca poeziile mele să-i ajute pe cititori, așa cum poeziile altor poeți mă ajută pe mine - să te lase în lumea lor și să te lase să simți ceva. Și poate să te facă să citești mai mult. Sau poate chiar să-ți scrii propriile povești sau poezii.

Crezi că poeziile pot vindeca suflete - de ce?

Nu cred că un suflet este vreodată complet vindecat, dar da, cred că poeziile pot fi vindecătoare.

De multe ori, oamenii se întorc către poezie în momente tragice - poeziile, în mod evident, nu șterg o traumă, dar pot fi ca un balsam sau un unguent, un catalizator care mărește abilitatea noastră de a fi introspectivi și de a ajunge într-un loc unde să realizăm lucruri despre noi sau să facem schimbări.

M-am dus către poezie atunci când mă vindecam după o boală, când aveam 20 și ceva de ani; după o despărțire dureroasă; deoarece n-am putut să-i protejez pe oamenii iubiți; atunci când nedreptatea socială a cerut-o.

În The Amoeba Game, îmi vizitez sora la închisoare. Ea mi-a spus că poezia a ajutat-o să treacă prin cele mai dificile zile ale ei cât a fost închisă. Cred că poezia este esențială.

De ce avem nevoie de poezie în viața noastră?

Asta mă face să mă gândesc la întrebarea pe care mi-o pun zilnic - De ce e poezia atât de importantă? Cred că această întrebare nu poate avea răspuns și fix ăsta este motivul pentru care avem nevoie de poezie în viața noastră.

Ne arată dimensiunile nenumărate și mereu schimbătoare ale noastre, ale umanității și ale lucrurilor pe care suntem capabili să le facem. Ne face să râdem, ne ajută să fim triști. Ne întoarce la o stare de posibilitate și către dragoste.

Ce i-ai spune unei persoane care scrie poezie, dar nimeni n-a auzit de ea - ce ar trebui să facă să reușească?

Lasă-te să scrii despre ceea ce trebuie să scrii. Fii sincer. Nu te cenzura. Evită clișeele. Tratează-ți munca într-un mod profesionist, chiar înainte de a fi publicată - mai ales înainte să fie publicată.

Dacă ești publicat nu înseamnă că ești automat scriitor - scrisul te face scriitor. Acceptă respingerile și mergi mai departe. Arată-ți munca pentru a primi feedback. Arată-ți munca cuiva care nu-ți va spune că tot ceea ce scrii este genial.

Dacă e posibil, găsește-ți un mentor. Recitește și editează ca un nebun. Ah, și poezia nu trebuie să rimeze.

Despre ce vei vorbi la TedxEroilor?

Ei bine, nu voi spune multe aici, deoarece n-ar mai fi o surpriză. Dar îți pot spune că discursul meu va fi interactiv și că obiectivul meu este să implic audiența în tărâmul procesului creativ. Și, evident, voi vorbi despre de ce contează poezia.

Spune-mi câteva dintre versurile tale preferate:

“Work work work work work.”

“Ooh child, things are gonna get easier.”

“Got my feet, got my toes, got my liver, got my blood.”

“Here comes the sun, and I say, it’s all right.”

“Bitch don’t kill my vibe.”

Topic-uri

tara skurtu poetă poezie TEDxEroilor
Arată comentariile

Noizz urban

Vezi și

Extinde