În regia Ioanei, teatrul este despre adevăr

Oana Moisil

Big Stories
Share
170
Tweet

Teatrul social adresează realități incomode, iar regizoarea Ioana Păun știe bine să facă asta - spectacolele ei sunt despre oameni vulnerabili sau aflați în situații extreme și le documentează cu jurnaliști, sociologi sau activiști.

Înainte să înceapă un proiect, artista de 33 de ani se întreabă ce o legitimează să se apropie de subiectul respectiv și ce are de făcut să protejeze oamenii care-i spun adevărul. Datorită principiilor de care Ioana ține cu dinții (frumoși foc, de altfel), pleci mai om de la spectacolele ei.

Repetiții. Foto: Andreea Câmpeanu

Ioana Păun s-a îndrăgostit de teatru înainte să știe ce e. Era într-a XII-a, la un liceu de matematică din Cluj-Napoca, când un prieten a întrebat-o de ce nu dă la o facultate de teatru; eleva Păun luase în calcul multe posibilități, dar niciodată pe asta. I-a sunat foarte bine ideea, deși nu știa nimic despre facultate și a început să le spună părinților că se face actriță. Reacțiile lor pozitive au convins-o că teatrul e lumea în care vrea să crească. Nu știa că la facultatea de teatru poți să te faci și regizor sau scenarist, dar a luminat-o tatăl ei:

„Mi-a zis să nu mă fac actriță, să mă fac regizoare de film, ca să stau la butoane. El voia să dau la drept, pentru că sunt foarte insistentă când vine vorba de argumentare. Mai eram și olimpică la logică. Când mi-a zis asta cu regia, iar mi-a plăcut cum sună”, spune.

Între orașul natal și capitală, Ioana a ales capitala, deși era grea admiterea la regie de film. Liceenii din București megeau la niște cursuri de pregătire organizate de UNATC, înainte de examen - Ioanei îi era imposibil să facă naveta de la Cluj, așa că s-a dus la regie de teatru. În 2003, toamna, a intrat a doua din anul ei.

Foto: Arnold Poeschl

Studenții la teatru cresc în generații formate de câte un „profesor de an”. Ioana Păun și colegii ei au avut doi: Cristian Hadji Culea, actualul director al Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași și Nicu Mandea, acum rector al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică din București (UNATC).

Spre deosebire de majoritatea profesorilor din UNATC, care nu propun studenților texte politice, cei doi și-au invitat generația la discuții și lecturi despre prezent, provocându-i să fie critici și curioși de mecanismele societății.

Ioana a simțit repede, așa cum o făcuse și înainte să dea la facultate, că asta vrea să facă: teatru care adresează probleme din realitate.

„În anul doi, am studiat Bertolt Brecht și la el am auzit prima dată de teatru politic. La el era foarte important ca spectatorul să nu fie manipulat emoțional în timpul spectacolului, ci să fie extraordinar de lucid și să gândească”, povestește.

Bertolt Brecht nu prea e abordat în teatrul românesc, deși e considerat unul din marii autori ai secolului douăzeci. El a radicalizat teatrul din dorința de a instiga la schimbări sociale. Pentru Ioana, descoperirea lui Brecht i-a arătat că există și posibilitatea de a face artă despre azi, nu doar despre teme universale, ceea ce i-a adus și o conștiință civică tot mai puternică. Până să descopere teatrul politic, conștiința asta era o intuiție constantă.

„Dacă mă gândesc la mine, prima revelație politică am avut-o când am citit despre consumerism și asta era abia la 22 de ani. Eu până atunci nu știam de societatea de consum, nu citisem teorii despre asta. Era ceva pur intuitiv, un fel de revoltă interioară, nu ceva asumat”, spune artista.

Papuciless. Foto: Andreea Câmpeanu

Noile idei despre lume și artă ale Ioanei s-au concretizat, prima dată, într-un proiect născut în sălile UNATC. Împreună cu alți patru regizori și scenariști, au creat Tanga Project, un atelier independent care aborda noi tipuri de dramaturgie și atitudine teatrală, cu accent pe ceva nou și acum în România: teatrul comunitar. Numele de Tanga Project le-a venit când s-au gândit la chestii incomode.

„Niciunii dintre noi nu purtam tanga și ni se părea tuturor că e foarte enervant modelul ăsta de chilot. A fost un fel de revoluție la nivel de facultate. Prin modul în care lucram, prin faptul că făceam texte contemporane. Gândește-te că actorii joacă nu doar texte scrise acum mult timp, dar și traduse acum mult timp. Din cauza asta, e un limbaj extrem de literar, nu e un limbaj oral. Noi foloseam oralitatea”. Când spune „noi”, Ioana se referă la David Schwartz, Vera Ion, Miruna Dinu și Bogdan Georgescu.

Cu ei a gândit primele spectacole „despre azi” și cu ei și-a pus primele mari întrebări despre meseria pe care și-au ales-o. Regizorii-model despre care învățau nu făceau ceea ce ei începeau să viseze: artă politică, iar cursurile teoretice nu i-au lămurit cu tainele regiei, așa că fiecare a urmat, intuitiv, un drum nebătătorit în România.

Întrebările pe care le aveau despre sensul viitoarei lor meserii au umbrit discuțiile despre banii pe care-i puteau face din ea. Nici profesorii nu le-au vorbit despre partea materială a meseriei de regizor. „Ca artist ești format deseori să crezi că doar satisfacția creativă e cea care contează”, povestește. Din cauza asta, când au venit și primii bani - 1000 de euro de la Teatrul Mic, studenta Păun a făcut ochii mari și i-a băgat într-un cont.

În scurt timp, sumele astea n-au mai copleșit-o. Când am întrebat-o pe Ioana cum se descurcă cu „bănuții”, m-a corectat: „Vrei să spui cu banii”. Banii Ioanei, ca în cazul tuturor independenților, depind de o regulă de aur: să fii activ. Însă, față de mulți dintre ei - care trăiesc de pe o zi pe alta, Ioana se descurcă OK. E frustrată foc, însă, că arta e văzută ca un domeniu în care e normal să trăiești din resurse minime.

De doi ani, Ioana colaborează aproape exclusiv cu femei. Foto: Andreea Câmpeanu

Ca să îi iasă bine spectacolele, cel mai tare contează, pentru Ioana, motivația. Motivația să înțeleagă și să spună povești sociale e un instinct pe care-l are dinainte să îi cunoască pe profesorii ei și chiar dinainte să dea la teatru. Avea trei ani când tatăl ei a fost trimis în Irak de compania la care lucra și patru când a plecat și mama ei. La întoarcerea acasă, părinții ei au prins repede mecanismele noului sistem economic și familia lor a urcat în proaspăta clasă de mijloc românească; nu au mai fost nevoiți să plece. Totuși, o mătușă pe care Ioana o iubea mult a plecat în Italia să câștige bani europeni. A lucrat pe brânci, pe salarii de nimic. O altă mătușă a plecat în Noua Zeelandă cu speranța că va face muncă intelectuală, dar a ambalat pui congelați. Pentru fetița de atunci, poveștile astea au fost ca o scânteie - i-au aprins empatia cu migranții, dar mai ales cu femeile care muncesc singure în străinătate.

Produse domestice

Cu Ynia, înainte să își spună povestea pe scenă. Foto: George Popescu

Ca popor cu milioane de cetățeni în străinătate, mulți dintre noi nu se așteaptă ca România să fie atractivă pentru alții. De fapt, sunt mii de oameni care vin în România pentru o viață mai bună, dar unii ajung exploatați, izolați de societate și fără resurse să se întoarcă acasă.

O investigație jurnalistică despre condiția migranților, întinsă pe trei ani, stă la baza unui performance regizat de Ioana Păun, „Produse domestice”. E despre experiențele filipinezelor care lucrează, în condiții grele, în casele unor români.

Investigația, făcută de Laura Ștefănuț, a urmărit cum se muncește, la negru sau legal, pe bani sau pe nimic, în casele cu familii bogate din România. Din povestea asta, Ioana a scos un performance care face pielea de găină și creierul să-și pună întrebări existențiale. Cum fac și textele primului autor la care a auzit de teatru politic, Bertolt Brecht.

Dușmanul poporului

Reprezentație „Dușmanul Poporului”

Cum ieși din orașul Sebeș spre Alba-Iulia, nori mari de fum se ridică pe stânga. Cu fiecare sută de metri mai aproape de fum, vezi mai bine imensitatea fabricii de lemn Kronoșpan, mărul discordiei dintre sebeșeni. Motivul este poluarea: fabrica produce și formaldehidă, o substanță cancerigenă, iar mulți sebeșeni se plâng că, din cauza ei, le mor apropiații.

Jurnalista Laura Ștefănuț a investigat dedesubtirile nemulțumirilor sebeșenilor. Actrița Smaranda Nicolau a scris, după o piesă de-a lui Henrik Ibsen, un text inspirat din drama de la Sebeș. Regizoarea Ioana Păun l-a pus în scenă, în parteneriat cu Teatrul Mic.

În România, teatrul și jurnalismul coexistă doar în proiecte nișate. Pe de-o parte, nu mulți jurnaliști iau în considerare colaborarea cu artiștii. Pe de altă parte, în facultățile de teatru nu se discută texte jurnalistice, iar în teatrul de stat se preferă confortul de a nu avea spectacole politice.

Astfel, deși spectacolele de teatru social sunt o normalitate în alte țări, la noi e doar o bulă mică de profesioniști care fac asta. În bulă sunt și câțiva din Tanga Project: David Schwartz, unul dintre inițiatorii „Platformei de Teatru Politic”; Vera Ion, cofondatoarea atelierului de dramaturgie „Scrie despre tine”; Bogdan Georgescu, care a făcut o analiză prin teatru a condiţiei şi presiunilor la care sunt supuse femeile în România.

Majoritatea artiștilor care folosesc teatrul ca să dea mai departe o poveste își găsesc greu locul pe scena statului - multe din reprezentațiile lor sunt în spații independente, baruri sau în cadrul unor festivaluri, cum sunt Temps D'Images din Cluj-Napoca, Ideo Ideis din Alexandria sau Festivalul Național de Teatru Independent. Ioana Păun colaborează din facultate cu statul, dar mai e de așteptat până când spectacolele ei și ale celorlalți artiști independenți vor fi văzute de la fel de mulți oameni ca celelalte, care nu adresează probleme sociale și politice actuale.

Legitimitatea teatrului social

Ioana și mama ei, în Al Jadida Baghdad

La unul din workshop-urile de teatru la care a participat, regizoarea Ioana Păun și-a pus, pentru prima dată, o întrebare care avea să-i schimbe relația cu spectacolele ei: ce o legitimează să spună unele povești?

Era la un festival din Italia și omul care a pus-o pe gânduri era Tania Brugera, o artistă din Cuba care lucrează cu artiști de peste tot.

„Tania Brugera ne-a provocat mult să ne gândim ce ne dă legitimitate demersurilor. De ce alegi să scrii despre culegătorii emigranți din Congo sau din Sicilia, de exemplu. Adică de ce te apropii de subiectul ăsta? E corect față de ei? Față de topic? Față de tine? Nu iei, cumva, locul altui om care ar putea să vorbească direct despre asta, tu având privilegiul ăsta al artistului vizibil, more or less?”, spune Ioana.

Unul din proiectele personale pe care artista a simțit că e legitim să-l facă se numește „Eu și Saddam” și e născut din frustrarea și neliniștea pe care le-a simțit odată cu invazia Irakului. Când era mică și părinții ei încă erau în Irak, a fost câteva zile la ei. I-a plăcut la nebunie cultura arabă și prietenia oamenilor, așa că vestea bombardării lor a întristat-o și a făcut-o să exprime asta prin artă. A făcut un ochean cu care vezi în trecut.

„Am încercat să redau tensiunea și golul ăsta, între ce am trăit eu și cum e percepută țara - proiectul e un ochean prin care vezi, ca pe un diafilm, niște poze din arhiva mea, de când eram mică în Baghdad și aceleași locații, fotografiate acum, după distrugerea orașului”.

În discuțiile cu Ioana Păun, am descoperit o femeie pasionată, revoltată, glumeață, care taxează tot ce nu e politically correct, energică și stăpână pe bucata ei de lume. Am descoperit o femeie care nu are timp de pierdut, dar are răbdare să explice. Știe că subiectele pe care le adresează, arta pe care o face și publicul la care ajunge sunt atât de nișate, încât mulți dintre cei care merg prima oară la un spectacol de-al ei se simt resetați. Dacă vrei să vezi cum e, du-te la „Calul Alb” pe 12 martie, la Teatrul Replika. Ia și niște șervețele cu tine.

Topic-uri

teatru alternativ venit instabil regizor teatrupolitic
Arată comentariile

NOIZZ URBAN

Vezi și

Extinde