Dacă nu plângi la filmele astea, nu ești om

Share
165
Tweet
Hachi: A Dog's Tale (foto: youtube.com)
Hachi: A Dog's Tale (foto: youtube.com)

Nu-i nicio rușine să ți se umezească ochii în timpul anumitor filme. Asta nu înseamnă decât că scenaristul a conturat niște personaje complexe, iar regizorul a clădit o conexiune emoțională între tine și ele. Practic, filmul și-a făcut datoria.

Sigur, poți băga oricând scuze de genul „Îmi curg ochii pentru că alergii”, dacă vrei să-ți menții imaginea de om dur. Orice ai spune, vei constata că-i greu – spre imposibil – să te abții de la plâns când urmărești filmele astea.

*SPOILER ALERT pentru toate titlurile ce urmează*

Logan (2017)

Logan (foto: youtube.com)

O să le iau în ordine cronologică inversă, deci începem cu cel mai bun „superhero movie” al tuturor timpurilor. După cum am spus în recenzie, „Logan” e o dramă tulburătoare îmbrăcată în costum de supererou. Tonul e sobru, personajele sunt disperate, speranța e o fantezie. Regizorul James Mangold nu s-a abținut de la nimic, mulțumită rating-ului „R” (interzis minorilor), așa că ne prezintă o poveste realistă și extrem de emoționantă.

Știam dinainte de lansare că Hugh Jackman și Patrick Stewart se retrag cu ocazia asta din rolurile lui Wolverine, respectiv Professor X, dar tot e greu să te desparți de niște personaje așa iubite. Le urmăream încă din anul 2000, iar acum suntem obligați să ne luăm rămas-bun de la ele. Cu lacrimi în ochi, indiscutabil.

Hachi: A Dog's Tale (2009)

Hachiko (foto: youtube.com)

Orice iubitor de animale știe că, în filme, moartea unui câine e mai tristă decât moartea unui om. Cu atât mai mult cu cât pelicula e bazată pe fapte reale. În cazul ăsta, „Hachi” e bazat pe povestea cățelului Hachiko, un Akita japonez care a trăit în anii ’20-’30.

Hachiko fugea în fiecare seară de acasă și își aștepta stăpânul la gară. Acesta din urmă era profesor de agricultură la Universitatea din Tokyo și făcea naveta zilnic. Într-o zi, în timpul unui curs, profesorul a făcut hemoragie cerebrală și nu s-a mai întors. Hachi n-avea de unde să știe asta, așa că l-a așteptat în continuare pe peron. Și l-a așteptat și l-a așteptat și l-a așteptat. Cățelul a rămas optimist pe peron timp de zece ani, până când s-a prăbușit definitiv. Astăzi există o statuie a lui Hachiko în gara Shibuya, ridicată în locul unde a suferit atâta amar de vreme.

Dacă te-ai întristat citind rezumatul ăsta, filmul o să te facă să plângi în hohote. Zeci de minute în șir.

The Bucket List (2007)

Poster oficial pentru „The Bucket List”

Filmul ăsta nu-i la fel de tragic, dar tot „îți intră ceva în ochi” la un moment dat. În ambii ochi. Morgan Freeman și Jack Nicholson interpretează doi bătrânei bolnavi de cancer în stadiu terminal. În loc să-și aștepte cuminți moartea pe patul de spital, își fac o listă de lucruri pe care vor să le „bifeze” înainte de moarte și pornesc în aventura vieții lor.

Filmul e bitter-sweet. Momentele comice sunt presărate la tot pasul, cele două personaje făcând tot posibilul să părăsească lumea celor vii cu zâmbetul pe buze. Dar cruntul adevăr bântuie mereu pe fundal – faptul că moartea se apropie cu pași repezi –, iar asta împiedică destinderea completă a atmosferei. După ce ajungi să te atașezi de protagoniști, finalul te lovește ca un camion.

The Green Mile (1999)

John Coffey în „The Green Mile” (foto: youtube.com)

Fiind bazat pe-un roman de-ale lui Stephen King, e normal să ai așteptări mari de la film. Chiar și așa, „The Green Mile” reușește să te surprindă și să întreacă toate așteptările. E povestea lui Paul Edgecomb (Tom Hanks), paznic la un penitenciar unde pedeapsa capitală e la ordinea zilei. Într-o zi ia în primire un deținut... special: John Coffey (Michael Clarke Duncan), un bărbat imens cu mintea unui copil. Acuzat pe nedrept de crimă, Coffey își așteaptă execuția cu lacrimi în ochi.

Paul descoperă în scurt timp că John Coffey are un har miraculos: poate vindeca orice boală printr-o simplă atingere. Paznicii se apropie de condamnat șii, încet-încet, își dau seama că n-ar putea răni nicio muscă (nu exagerez).

Povestea lui Coffey e tragică de la început până la final, iar impactul ei e accentuat de sufletul curat al personajului. Merita o viață bună, merita tratat cu aceeași dragoste pe care o emana el prin fiecare por, dar Stephen King ne amintește că viața nu-i întotdeauna corectă.

Of Mice and Men (1992)

Poster oficial pentru „Of Mice and Men”

Trebuie să recunosc că romanul lui John Steinbeck e mai deprimant decât ecranizarea. Asta pentru că o carte explorează mai bine trăirile personajelor și le detaliază cu răbdare, iar tu ajungi să le cunoști ca pe niște prieteni reali. Protagoniștii sunt George și Lennie, doi zilieri care se mută constant de la o fermă la alta, muncind ca să-și poată cumpăra într-o bună zi „un locșor al lor”. Lennie e un uriaș cu retard mintal care îi bagă pe amândoi în bucluc fără să vrea, motiv pentru care sunt nevoiți să-și schimbe mereu locul de muncă.

Tocmai întârzierea asta a lui Lennie îl face un personaj simpatic, drăgălaș ca un copil. Nu te poți supăra pe el, indiferent ce greșeli comite, pentru că pur și simplu atât îl duce capul. Iar greșelile comise sunt din ce în ce mai grave, până în punctul în care nu mai pot fi ignorate. Finalul cărții/filmului e devastator, dacă ai pic de suflet.

Sursa: Noizz.ro

Arată comentariile