Ce înseamnă de fapt „shaorma”, „sandviș” și alte denumiri de mâncare

Share
12
Tweet
Shaorma Foto: Wikipedia

Să știm și noi de-acum încolo ce comandăm!

Shaorma, cea mai populară mâncare vândută pe la colțurile străzilor, e un preparat tradițional de prin Orientul Mijlociu. Denumirea provine din turcescul „çevirme”, care înseamnă „răsucire”/„învârtire”. Evident, e o aluzie la rotisorul pe care se gătește carnea folosită la shaorma. Grecii îi spun „gyros” (γύρος), care înseamnă fix același lucru.

Hummus provine tot din Orientul Mijlociu, iar numele înseamnă „năut” în arabă. Asta-i doar varianta scurtă, totuși, denumirea completă fiind „ḥummuṣ bi ṭaḥīna” (năut cu tahini, cea din urmă fiind o pastă de susan).

Hummus Foto: Marco Verch, via Flickr.com

Dacă tot am vorbit despre shaorma, să ne oprim un pic și asupra versiunii ei mexicane: burrito. În spaniolă înseamnă „măgăruș”, diminutivul lui „burro” (măgar). E posibil ca mâncarea să fi fost botezată după bagajele cilindrice pe care le cară măgarii în spinare, gen saci de dormit rulați. În unele zone din Mexic, precum statul Tamaulipas, burrito-ului i se spune „flauta” (flaut).

Să revenim la mâncarea arăbească, mai precis la falafel. Denumirea își are originile în limba armaică, care se vorbea în Antichitate prin Siria, Palestina și Mesopotamia. Cuvântul original e „palpēl” și înseamnă „a fi rotund”. Practic, falafel e sinonim cu biluță.

Falafel Foto: commons.wikimedia.org

Sandvișul nu e botezat după vreo formă geometrică sau după modul de preparare, ci după inventatorul lui: John Montagu, al IV-lea Conte de Sandwich, un aristocrat britanic din secolul XVIII (Sandwich e un oraș istoric din județul Kent). Se spune că era înnebunit după jocurile de cărți și că voia să aibă întotdeauna la îndemână aperitive pentru el și musafirii săi, să mănânce în timp ce joacă. Îi cerea valetului să-i servească cu carne așezată între două felii de pâine, ca să poată mânca fără să se mânjească pe mâini, să nu întrerupă jocul. O soluție cât se poate de practică!

Sandviș Foto: commons.wikimedia.org

Știm că nu există singular pentru „spaghete”, nu? Nu poți să zici „o spagheată”. Totuși, italienii – inventatorii acestui fel de mâncare – pot. „Spaghetti” e plurarul de la „spaghetto”, care înseamnă „ață subțire” sau „sfoară”.

Hai să trecem în revistă și câteva mâncăruri tradiționale românești, care de fapt nici măcar nu sunt românești. Cuvântul „ciorbă”, spre exemplu, e preluată de la turci. Deși îl pronunță la fel, ei îl scriu „çorba” și l-au adaptat – la rândul lor – din persanul „šurbâ”. Înseamnătocană”, chiar dacă se referă la forma ei lichidă.

Ciorbă Foto: commons.wikimedia.org

Sarmalele tot de la turci le-am împrumutat. Ei le spun „sarmak”, care înseamnărulou”, „pachet”.

Papanașii, cel mai bun desert posibil, cică au fost preparați pentru prima oară în Imperiul Austro-Ungar. E foarte probabil ca numele să-și aibă originea în latinescul „papa”, care înseamnă „mâncare pentru copii”.

Sursa: Noizz.ro

Arată comentariile