Cum se vede posibilitatea războiului prin ochii unei tipe de 20 și ceva de ani

Iris Pintiuță

Urban Culture
Share
13
Tweet

M-am născut după căderea comunismului. M-am născut într-o Românie rătutită, însă pașnică. De-a lungul vieții mele, am auzit de război, pe un plan îndepărtat, secundar: în general dus cu băieții răi din Orientul Mijlociu, Iraq, Siria, Afghanistan. Niciodată aproape de casă. Niciodată la proporțiile despre care învățasem în orele de istorie.

Cu câteva zile în urmă, am auzit pentru prima dată alarma de război. Un zgomot răgușit, prelung, îngrijorător. Imediat cum a răsunat, am primit telefoane de la prieteni: “Vine cutremurul!” Le-am spus nu, vine războiul. Confuzi, nu înțelegeau ce vreau să spun. Au crezut că e o glumă. Le-am explicat că e un test și că următoarea dată când vor auzi acest sunet, va reprezenta începutul celui de-al treilea război mondial.

Un prieten m-a întrebat de ce avem alarme pentru bombe când nu avem buncăre în care să ne ascundem. Ce ar trebui să facem dacă se îndreaptă o racheta fix spre București? Să mergem unde? Să ne ascundem sub ce? E doar o tactică de speriat populația, îmi spune el, de inserat ideea că războiul e iminent în mintea tuturor. E un joc politic, nimic real.

Și totuși... De ce mă simt neliniștită? De ce sunetul unui simplu test m-a alertat atât de tare? De ce citesc știrile dimineața speriată de posibilitatea unui conflict armat? Nu am crezut niciodată că așa ceva s-ar putea întâmpla în cursul vieții mele. Am fost convinsă că astea sunt lucruri care aparțin filmelor de război și romanelor dureroase. Cum ar fi să trăim și noi o ultimă noapte de dragoste, întâie noapte de război?

Cum ai reacționa în caz de război?

Ce-ai face dacă s-ar anunța deschiderea focului mâine? Ai fugi din țară? Ai rămâne să lupți? Ai protesta împotriva războiului? Mă gândesc la studenții americani care au protestat împotriva Vietnamului atâta timp...Câte vieți s-au pierdut pe parcurs...Cât măcel degeaba. Oare e protestul o soluție viabilă în cazul unui astfel de conflict?

Am fost crescuți cu gândul că războiul nu mai vine, cel puțin sub forma cu care eram obișnuiți. Nu o să intre nimeni în țară cu baionetă să-și revendice dreptul asupra unei bucăți de pământ. Nu, or să stea ascunși într-o clădire înaltă, cu o cană de cafea proastă lângă, și o să apese pe niște butoane care îndreaptă rachete spre dorita bucată de pământ până când nu mai rămâne nimic acolo. Sunt tare curioasă dacă angajații ruși sau americani pot să-i numească pe sirienii pe care bombele lor le-au omorât. Dacă nu numele, măcar numărul. Mă îndoiesc puternic.

Am aflat de curând că se și mobilizează trupele. Asta m-a îngrijorat și mai tare. Se pare că războiul ăsta sci-fi, de la distanță, e doar o fațetă a unui potențial conflict. Trupe încă există. Oameni încă sunt trimiși pe front. "În perioada iunie-august se vor desfășura, în regiunea Mării Negre, 18 exercitii internaționale, la care 40.000 de militari din peste 20 de țări aliate și partenere vor participa la activități de instruire comună pentru apărarea colectivă, de testare și dezvoltare a capacităților de apărare și descurajare și creșterea interoperabilității forțelor", ne spune MApN la solicitarea celor de la HotNews.ro.

Cineva poate spune că, din nou, este vorba de un joc politic. Tactică de intimidare. Posibil. Dar ce se întâmplă când intimidarea dă greș? Toți acești oameni mobilizați pentru exercițiul de apărare colectivă ar fi prima linie într-un război care nu îmi imaginez cum s-ar putea termina. Bineînțeles, toate aceste lucruri sunt speculative, însă dacă stăm să ne gândim, trăim în cea mai pașnică perioadă ever, perioadă care se simte extrem de artificială. Într-un fel, războiul, conflictul, sunt stări normale pentru umanitate.

Cu gândul la război, pentru o secundă, m-am bucurat că sunt femeie. Cu ideea că doar bărbații sunt obigați să lupte în cap, m-am bucurat pentru un moment de opresarea femeii în societate, lucru pe care îl regret extrem de mult. De ce am făcut-o? Probabil pentru că instinctul de supraviețuire e mai puternic decât orice convingere, standard sau etică pe care mi le-aș forma. Dar nu garantează nimeni că femeile nu vor fi parte la fel de importantă dintr-un nou conflict ca bărbații. S-ar putea ca un astfel de conflict să avanseze cu mult emanciparea femeii, cum au făcut-o și primele două războaie mondiale la rândul lor. Poate la final, vom putea chiar vorbi de o societate egală. Dacă societatea supraviețuiește.

Războiul contribuie la emanciparea femeii

Cam astea sunt gândurile mele, dar cu siguranță fiecare dintre noi reacționează diferit la aceste informații, are alte convingeri și se oprește să se gândească la război mai des sau deloc. Ce-aș vrea să subliniez prin acest text este nevoia de a lua în serios posibilitatea războiului. Nu spun că trebuie să ne trăim viața în frică, ascunși într-un colț până sună din nou alarma. Spun că ar trebui să ne documentăm, să cunoaștem câte se poate de bine potențialele tabere și să identificăm poziția noastră, a fiecăruia. Sunt pro A, pro B, sau împotriva războiului, oricare ar fi el? Ce sunt dispus să fac ca să-mi apăr convingerile? Poate par inutile momentan, dar sunt întrebări care ne-ar putea ajuta enorm mai târziu.

Topic-uri

razboi opinie
Arată comentariile

NOIZZ URBAN

Vezi și

Extinde