Cărțile astea de Haruki Murakami te fac să te reîndrăgostești de citit

Share
16
Tweet
Citit Foto: Unsplash

Dacă vrei să citești cu zâmbetul pe buze, ai ajuns unde trebuie.

L-am descoperit pe Murakami acum vreo 5 ani, când am primit „În căutarea oii fantastice” cadou de ziua mea. Persoana care mi-a cumpărat cartea mi-o recomandase ca lectură de vacanță, simplă și relaxantă, ideală pentru o zi de lenevit pe șezlong. După ce am citit-o, am ajuns la aceleași concluzii și m-am apucat să-i cumpăr toate titlurile traduse în română.

Haruki Murakami are, într-adevăr, un stil care te binedispune. Personajele lui se trezesc brusc în situații stranii, înconjurate de elemente suprarealiste, dar nu se agită prea tare din cauza asta. Spre exemplu, protagonistul uneia dintre poveștile lui ajunge la capătul Pământului, într-un oraș înconjurat de ziduri, și descoperă că umbra i s-a separat de corp. În alta, un agent publicitar e trimis în creierii munților să găsească o oaie cu puteri supranaturale. Personajele sunt la fel de debusolate ca noi, dar – oricât de trăsnită ar fi situația - se adaptează și încearcă să rezolve totul cu calm.

Pe măsură ce explorezi mintea protagoniștilor, descoperi cât de molipsitoare e atitudinea lor relaxată. La starea asta contribuie și stilul succint, aerisit, în care Murakami își construiește frazele. Nu îngreunează lectura cu detalii inutile, nu te plictisește descriindu-ți peisaje, nu se repetă. Scurt și la obiect, eficient și ușor de urmărit. Chiar e o plăcere să-l citești, indiferent ce scrie. O să te convingi singur de asta, dacă le acorzi o șansă unor cărți precum:

Tsukuru Tazaki cel fără de culoare și anii săi de pelerinaj

Tsukuru e un bărbat de 36 de ani pasionat de gări. De construit gări, mai exact. Întotdeauna a văzut ceva special la clădirile astea de care nimănui nu pare să-i pese, așa că și-a dedicat întreaga carieră proiectării lor. Ar trebui să fie fericit de când și-a îndeplinit visul, dar simte în continuare că lipsește ceva din el. Se simte ca un recipient gol și nu înțelege de ce.

Cu ajutorul iubitei lui, Tsukuru își dă seama că problema pornește din adolescență. De la gașca de prieteni care l-a abandonat inexplicabil într-o bună zi: Roșu, Albastru, Negru și Alb. Dintre toți, Tsukuru era singurul al cărui nume n-avea treabă cu vreo culoare și întotdeauna se simțise în plus din cauza asta. Până la urmă, chiar a fost marginalizat, exclus complet din grup. Dar de ce? După 16 ani de frământări, Tsukuru pornește în căutarea răspunsurilor.

În căutarea oii fantastice

Continuăm cu cel mai bun exemplu al absurdului în opera lui Murakami. „În căutarea oii fantastice” te vâră direct în acțiune încă din primele pagini, iar tot restul cărții te întrebi ce naiba se întâmplă, dacă acțiunea are vreo urmă de logică. Te întrebi unde-i granița dintre real și fantezie, până să-ți dai seama că nu există vreuna.

Un tânăr agent publicitar din Tokio inserează într-un buletin publicitar fotografia unui peisaj montan. Poza o are de la un vechi prieten și surprinde, printre altele, o turmă de oi. În curând se trezește la ușă cu un tip misterios, angajat al unei agenții secrete, care încearcă să-i dea de urmă unei oi cu puteri supranaturale. Se pare că oaia fantastică e una dintre cele imortalizate în poză. Fără să știe prea bine de ce, eroul nostru acceptă misiunea de a găsi animalul și pornește într-o călătorie cât se poate de stranie.

E posibil ca nici la final să nu înțelegi totul, dar Murakami nu pune accentul pe explicații, ci pe experiența lecturii. Contează mai mult ce simți atunci când citești decât ceea ce citești.

La sud de graniţă, la vest de soare

Dacă preferi să începi cu ceva relativ convențional, mai ancorat în realitate, cartea asta-i o alegere numai bună. Hajime, proprietarul unor baruri de jazz din Tokio, nu-și poate lua gândul de la Shimamoto, o fostă colegă de care fusese îndrăgostit în școala generală. Liceul i-a trimis pe căi total diferite, iar protagonistul a ajuns peste ani să se căsătorească și să aibă doi copii. Toată viața lui de familie ajunge să atârne de-un fir de păr în momentul în care Shimamoto apare din senin într-unul dintre barurile lui. Obsesia trecutului îl prinde din urmă, îi eclipsează prezentul și-i amenință viitorul.

Autoportret al scriitorului ca alergător de cursă lungă

Titlul ăsta-i un bonus, pentru că naratorul e însuși Murakami, care vorbește despre cum a ajuns să scrie cărți. E un volum de memorii în care scrisul merge mână-n mână sportul, cu alergatul, cu participarea la maratoane și triatloane. Sunt sute de pagini în care autorul ne povestește cum se antrenează și cum aleargă. Teoretic, e rețeta pentru cel mai plictisitor text scris vreodată de mâna omului, dar Murakami reușește să sfideze orice logică.

Pe măsură ce aleargă, naratorul descoperă tot mai multe despre sine și se trezește cu revelații despre arta de a scrie. Face o tonă de paralele ingenioase și abordează cel mai banal subiect posibil într-un mod creativ și captivant. Vorbește concret despre scris și exerciții fizice, dar „Autoportret al scriitorului...” funcționează ca un text motivațional indiferent de scopul pe care ți-l stabilești. Și ca o lectură extrem de plăcută, înainte de toate.

Haruki Murakami Foto: Success Stories

Cărțile de mai sus nu sunt neapărat cele mai reprezentative din portofoliul lui Haruki Murakami. Nici nu sunt neapărat cele mai reușite, dar m-au impresionat pe mine suficient de mult încât să mi le amintesc cu drag după câțiva ani.

O să constați că majoritatea poveștilor lui se aseamănă foarte mult între ele: protagonist singuratic, neadaptat, meloman, bântuit de vechi probleme nerezolvate, pus dintr-odată într-o situație absurdă. Asta-i rețeta lui Murakami și se derulează ca un vis, împletind cotidianul cu iraționalul. Dacă-ți place o carte, o să-ți placă toate. Încearcă.

Sursa: Noizz.ro

Arată comentariile