Am fost în fabricile din Bangladesh pentru a vedea condițiile inumane în care oamenii muncesc pentru a face hainele pe care ți le iei din mall

Ana Tepșanu

Nonprincess
Share
961
Tweet

Iulia Tonegaru are 33 de ani și este designer vestimentar. În perioada în care avea 31-32 de ani, Iulia lucra pentru o companie din România care a trimis-o, de-a lungul anilor, de trei ori în Bangladesh.

Aici, în capitala țării, în Dacca (Dhaka), ea a cunoscut o lume complet nouă față de ceea ce știuse până atunci.

A vizitat Bangladesh-ul în perioada Ramadan-ului, de Crăciun și primăvara. A cunoscut oamenii, tradițiile acestora și a fost în fabricile în care sunt create hainele pe care noi le cumpărăm din magazine precum H&M sau Zara și a văzut condițiile în care ei lucrează.

Job-ul ei de atunci (verifica marfa care trebuia trimisă în țară) i-a permis o incursiune într-un univers atipic și fascinant. De fiecare dată a fost plecată singură și de fiecare dată a stat 3 săptămâni.

Asta este povestea ei în Bangladesh, cu bune și rele, așa cum e și viața:

Iulia în Bangladesh

Lumea aeroportului din Dhaka

Am ajuns în aeroportul din Bangladesh și pentru o clipă am avut sentimentul că am ajuns la capătul lumii. Nici măcar documentarele nu-ți arată realitatea, așa cum e ea, de fapt. Primii care m-au întâmpinat au fost niște gândaci-mutant, așa cum n-am mai văzut niciodată (cu aripi cu tot).

A urmat o senzație olfactivă, un miros specific pe care l-am simțit doar acolo, în Dhaka (capitala țării) - un miros înnecăcios, amestecat cu gunoi, umiditate ridicată și o căldură infernală.

Intrarea în oraș se face după ce-ți iei viza de la un ghișeu, unde plătești o taxă. Urmează un scan la retină, apoi completezi o hârtie cu datele unde stai (și cele personale), iar în cele din urmă trebuie să specifici cine garantează pentru tine.

Dacă ești plecat cu munca, așa cum am fost eu, ai nevoie de chemare de la oamenii cu care ai treabă, iar companiile trebuie să garanteze pentru siguranța ta.

Mi-au plăcut oamenii - ok, amabili, primitori, plus că m-au ajutat imediat (oare pentru că sunt blondă cu pistrui?). Mulți se opreau și se uitau lung la mine, ca la un personaj ieșit din televizor (chiar există această fascinație pentru albi).

Aeroportul este o experiență în sine și l-aș putea rezuma ca acest spațiu de acomodare, înainte să ieși din el și să iei contact cu adevărata realitate.

E plin de insecte, așa că ar fi bine, dacă ajungi aici, să fii echipat cu spray de țânțari exotici. Măcar nu există malarie în Dhaka!

Orice plecare exotică necesită un pic de pregătire în avans. Eu am făcut una în limita bunului simț, iar asta pentru că marți am semnat contractul, iar sâmbătă eram în Bangladesh, în interes de serviciu.

N-am apucat să mă vaccinez, iar în ultimele zile m-am îmbolnăvit destul de tare. Am reușit, însă, să-mi iau la mine haine potrivite cu religia și cultura lor.

Toată ideea este să nu ieși în evidență. Nu știu ce să zic despre mine (albă ca varul, blondă, pistrui, ochi verzi), dar am încercat.

Bangladesh

Am ieșit în cele din urmă din lumea aeroportului și am avut un șoc. M-a lovit sărăcia, iar nimeni n-ar fi putut să mă pregătească înainte pentru ceea ce aveam să văd și să experimentez.

Oamenii erau atârnați de garduri și cerșeau - știu că și noi îi avem pe ai noștri, dar aici îmi venea să le dau tot ce aveam la mine. Desculți, îmbrăcați cu haine pe care nici pe post de cârpe nu le mai folosești, urlau atât de tare, încât nu mă puteam înțelege sub nicio formă cu cei care urmau să mă ducă la hotel.

În tot acest haos, există cei de la securitate. Soldați echipați cu mitraliere, prezenți peste tot. Am fost escortată până la mașină, iar nimeni nu avea voie să mă atingă, să se uite sau chiar să respire lângă mine.

Am urcat într-o mașină care mirosea absolut oribil și unde nu puteam deschide geamul. A durat cam o oră să ies din aeroport. Asta e, am stat și am suportat.

3 întâlniri cheie

Oamenii pe care i-am cunoscut mi s-au părut extraordinari. Cred că ei fac tot posibilul să-ți arate cât de primitori sunt, iar cum eu sunt o norocoasă, am reușit să cunosc tot felul de persoane diferite.

Aș împărți oamenii în trei categorii - îngeri, business partners și indivizi.

Îngerii: Pe Rochee (aka Saiqua Bente Alam) am cunoscut-o în avion și am petrecut împreună tot zborul din Doha până în Dhaka.

Este o femeie căreia îi datorez viața mea. A fost un fel de dragoste la prima vedere - ne-am apropiat din prima și ne-am povestit viețile.

Rochee este arhitectă, a început facultatea în Dhaka, dar apoi a obținut o bursă în Olanda, unde a și rămas pentru a-și lua diploma. Este căsătorită cu un bărbat extraordinar, atipic culturii din Bangladesh.

Provine dintr-o familie cultă, unde tatăl a fost diplomat la Londra (aici ea a studiat liceul), iar mama este foarte conservatoare - a încurajat-o să-și termine studiile, dar apoi să se căsătorească; de asta spune ea că s-a căsătorit destul de târziu, la 23 de ani.

Împreună și soțul ei întrețin ambele familii, muncește non-stop, are două job-uri, iar cu banii câștigați se ocupă de tot - bucătar, șofer, femeie în casă, taxele casei, mâncare.

Nu are mașină de spălat în casă, deoarece apa e foarte scumpă. După ce am coborât din avion, am crezut că nu o s-o mai văd niciodată, dar a apărut iar în viața mea, atunci când aveam mai mare nevoie.

Mi-a pus șoferul ei la dispoziție după ce am fost hărțuită de unul din partenerii de afaceri (din categoria indivizi) ai companiei unde lucram atunci, m-a chemat la ea la cină și am avut șansa să-i cunosc familia.

Mi-a arătat orașul și m-a dus la shopping în cele mai cool magazine în care am fost vreodată, locuri care aveau band live la intrare. Experiența alături de ea a fost extraordinară, îi datorez totul, inclusiv drumul către aeroport.

Rochee și Iulia

Business partners: pot spune că sunt amabili pe față, mincinoși și ipocriți pe la spate. Nu am ce să le reproșez când vine vorba de ospitalitate și siguranță.

M-au dus la restaurante de lux, iar odată ajunsă acolo rugau să se dea drumul la televizor, de unde se auzeau un fel de manele locale. Mi-au pus multe întrebări despre viața mea personală, unele destul de intime, dar în afară de interesul lor pentru a doua soție, sunt oameni chiar faini.

Ei sunt cei care m-au plimbat prin foarte multe fabrici (unde am stat la ședințe foto cu oamenii de acolo) și m-au purtat pe ulițe (au doar străzile principale asfaltate). Am mers atât de mult, încât mi-au angajat (presupun) un domn care să-mi țină umbrela să mă protejeze de soare.

Bangladesh

Indivizi: aici vorbesc despre un anumit tip de bărbat pe care l-am cunoscut în acele zone. Unul dintre partenerii de afaceri ai companiei la care lucram, "colaborator vechi și om de încredere", după cum l-au prezentat colegii mei înainte să plec.

În 2 zile, cât am stat în prezența lui, a reușit să mă ducă într-o stare completă de agonie. E genul de bărbat care nu dă doi bani pe părerea unei femei, dar care părea să-și caute a doua nevastă.

M-am trezit cu el în camera de hotel (a mituit oamenii din hotel să ajungă la mine), mă brusca să intru în mașină, mă forța să mă îmbrac în Burka, "că așa se îmbracă o soție", m-a încuiat în biroul lui (unde m-a lăsat fără apă 6 ore), să nu mai merg să-mi fac treaba în fabrici.

Aici a intervenit Rochee și m-a salvat. Genul ăsta de om se găsește cam peste tot în lumea afacerilor din Bangladesh, dar evident, există și excepții.

Bangladesh

Societatea lor vs societatea europeană vs România

Sunt enorm de multe diferențe, de la mâncare, la educație, la statutul tău în societate. Ei nu au clasă de mijloc, asigurare medicală sau igienă - oamenii își leagă caprele de gard pe porțiunea de iarbă care delimitează benzile de circulație. Dar să o iau pe rând:

Hainele - femeile se îmbracă în sari și nu le vei vedea cu outfituri occidentale (jeans, tricouri sau colanți). Sunt foarte frumoase și vei avea sentimentul că mergi la o gală când te plimbi pe străzi.

Se poartă șalvari, cămăși tip tunică, toate viu colorate; nu am văzut nimic negru și puțini sunt cei care adoptă islamismul totalitar, iar în Capitală nu știu dacă am văzut 10. Este o priveliște minunată, plină de culoare, tot felul de țesături și pantofi sclipicioși.

Bangladesh
Bangladesh

Mâncarea mi s-a părut genială. M-am întors acasă cu foarte multe condimente și am făcut tot posibilul să învăț să fac mâncare tradițională, iar când m-am întors acasă mi-am surprins prietenii cu picanterii (doar că le-am mâncat singură).

Nu-ți imagina că mâncarea e foarte picantă, dar e foarte aromată. De mâncat, se mănâncă cu mâna. Am avut onoarea de a lua cina cu o familie localnică: mi-au pus supa în mijlocul unui munte de orez și poftă bună! Fără tacâmuri, dar în cele din urmă am primit, deoarece, din lipsa dexterității, nici nu m-am chinuit să învăț tehnica lor.

Bangladesh
Bangladesh
Bangladesh

Educația este gratuită și nu prea. Gratuită înseamnă că statul își dorește și încurajează educația, indiferent de sex sau religie. Nu prea este gratuită, deoarece părinții, mai ales cei de fete, trebuie înduplecați pentru a-și lăsa copiii să învețe sau să citească și să scrie.

Rochee este una dintre persoanele care adună fonduri pentru a ajuta fetele să meargă la școală. Însă aici intervine un aspect cultural inedit.

Practic, Rochee merge în casele oamenilor foarte săraci și încearcă să-i convingă să-și lase copiii la școală.

Mulți nu vor să audă, așa că tot ce rămâne de făcut este să le "cumpere" fetele, iar ulterior, să le adopte. De când am cunoscut-o, a reușit să ajute peste 50 de fete, învățându-le să crească animale, să le ofere o meserie și pe unele chiar să le trimită la liceu.

Ultima oară când am vorbit, îmi spunea cu mare mândrie, că cea mai mare dintre fete, și prima pe care a adoptat-o, tocmai ce plecase la o bursă în Japonia.

Aici, localnicii sunt cei care dețin fundațiile menite să-i ajute pe cei fără posibilități. Majoritatea bogaților luptă pentru țara lor, deoarece realizează că doar așa vor putea aduce nivelul economic la un prag cât de cât decent.

Unele dintre cele mai mari ONG-uri colectează materiale (textile, lemn, sticlă) și le duc în sate unde există femei marginalizate de societate (văduve, divorțate, abuzate).

Femeile se folosesc de materia primă pentru a produce ce pot, dar de foarte bună calitate - haine, vase, sculpturi - iar apoi, obiectele sunt puse la vânzare într-un mini mall din Capitală.

Am fost și eu acolo, e vorba de un magazin de 5 etaje, extraordinar de bine organizat și foarte luxos. Și ca să-ți faci o idee despre ce înseamnă banii la ei, află că am cumpărat 3 genți, o pătură, o față de pernă, un tablou, mai multe haine și eșarfe de lână, iar pe toate am dat 150 de dolari. Și-ți povestesc despre produse lucrate manual, vopsite cu nuanțe naturale, de calitate foarte bună.

Bangladesh
Bangladesh

Oamenii din Bangladesh

Am evidențiat mai sus 3 întâlniri cheie pe care le-am avut, dar, în general, oamenii de aici sunt minunați. Ei au trei reguli de aur de la care nu se abat:

Oamenii între ei se tratează cu respect și indulgență, nu alungă cerșetorii, nu pot spune nici că-i încurajează, dar îi ajută.

Bangladesh
Bangladesh

Femeile din Bangladesh

În Capitală, ele au dreptul de a fi emancipate, iar asta înseamnă că nu sunt profund judecate dacă ele au studii superioare, sunt divorțate sau au propria afacere. În Dhaka, ele sunt încurajate să fie independente financiar.

Nu le obligă nimeni nici să muncească, nici să se căsătorească, însă majoritatea aleg să stea acasă și să nu-și termine studiile, după cum am vorbit cu ele și mi-au povestit.

Există diferențe și între femeile localnice și cele albe. Rasismul este omniprezent - dacă un bărbat de aici se căsătorește cu o femeie albă, ea va fi un simplu trofeu și nu va avea niciodată respectul pe care îl are o băștinașă. În același timp, paradoxal, au și o frică ciudată față de albi.

Spre exemplu, pentru ei a fost o mirare că am plecat singură la un drum așa "lung", deoarece la ei, majoritatea femeilor pleacă din țară însoțite. Chiar dacă afacerile sunt conduse de femei și ele duc negocierile, tot ar trebui însoțite peste graniță.

Bangladesh

Fabricile de textile și universul lor

Am vizitat fabrici de toate felurile - de la cele super dotate, la cele din care am zis că nu mai ies om de acolo.

Cele dotate aparțin brand-urilor de lux, cum ar fi Ralph Lauren.

Fabricile sunt construite de trusturile de care aparțin brandurile, iar asta înseamnă că sunt dotate cu dușuri, au cantine, iar angajații primesc uniforme, încălțăminte, mâncare.

Trebuie doar să vină la muncă, pentru că primesc de toate. Este bine de știut că fabricile au lifturi, sistem antiincendiu, aer condiționat, calculatoare moderne și oameni profesioniști care știu să prezinte marfa, echipamentele etc.

Nu au voie să lucreze peste program sau în weekend-uri și practic, aici se respectă drepturile omului. Nu există discriminări, iar vizitatorii primesc uniformă și cască de protecție.

Bangladesh

Fabricile "normale" de aici sunt departe de tot ceea ce am povestit mai sus. Ele sunt un mix între "așa încep toate filmele de groază" și "dă Doamne să mă trezesc mai repede din coșmarul ăsta".

Am fost în foarte multe fabrici de astea - în fiecare zi vizitam cel puțin 4, la pas, deoarece traficul era îngrozitor. Să încep de la început, adică de la intrare.

Majoritatea au butoaie de gunoaie la intrare sau pur și simplu o groapă în care se aruncă tot. Șobolanii sunt la ei acasă - țin minte că la una dintre fabrici, la intrare era un miros atât de insuportabil, încât efectiv am vomat, în fața clădirii. Nu mai văzusem niciodată așa ceva.

Intri și vezi sistemul de incendiu, adică câteva găleți cu nisip pe care scrie - In case of fire. Mirosul este la locul lui, se pune a doua eșarfă pe față și intri într-o hală imensă, unde bărbați și femei lucrează cot la cot.

Toți se opresc când mă văd, deoarece mulți nu au văzut o femeie albă în viața lor. Cât am stat acolo, nimeni nu mai lucra, ci doar se uitau la mine.

Nu au aer condiționat, ci ventilatoare. Am fost și în fabrici unde nici măcar atât nu aveau și imaginează-ți cum e să lucrezi la peste 40 de grade, la o mașină de călcat.

Multe arătau infiorător și-mi era frică să nu-mi cadă ceva în cap - iar aici nu mă refer la vreo cărămidă, ci la șobolani, gândaci sau ce lighioane mai zăceau pe acolo. Oamenii nu comentează, ci sunt mulțumiți că au de lucru.

Se lucrează în 3 schimburi, adică non-stop, oamenii nu au asigurare medicală și fiecare este pe pielea lui. Am fost și în câteva fabrici care erau la roșu, adică doar cărămidă, iar în loc de geamuri aveau plastic.

Nu au coșuri de gunoi, doar butoaie, împrăștiate peste tot. În afară de mașini de cusut și fiare de călcat, nu mai au nimic - nu am văzut un loc unde să bei apă (eu mergeam cu apa de la hotel, sigilată) sau vreo baie decentă.

Într-o baie, wc-ul avea viermi, iar asta era baia șefului. Toaletele angajaților erau pur și simplu niște gropi afară, iar aici vorbesc despre fabrici unde lucrează mii de oameni.

În fabricile astea am văzut colecțiile care urmau să intre pe piața din Occident (H&M sau Zara), iar hainele pur și simplu erau pe jos.

Trebuie să menționez că etichetele și nasturii sunt cusuți MANUAL (nu-ți imagina că au mașini de cusut bune).

Nu știu dacă mi-am mai cumpărat ceva de la H&M sau Zara timp de 2 ani, dar când nu ai altceva pe piață, din păcate, trebuie. Mult timp am urât aceste branduri, deoarece nu mi s-a părut normal să profiți de niște oameni, doar pentru că poți - nu li se oferă nimic, doar un salariu de 100 de dolari pe lună.

Când am plecat în Bangladesh nu mi-a fost frică, deoarece foștii colegi m-au asigurat că nu voi păți nimic, dar odată ajunsă aici, mi-a fost.

Am încercat să rămân optimistă și să o iau ca pe o experiență din care pot învăța ceva. Am văzut ce înseamnă sărăcia și este palpabilă.

Mi se rupea sufletul în fiecare zi și făceam tot posibilul să le aduc mâncare și apă - plecam de la hotel cu sticle de apă și le dădeam copiilor. Da, în unele fabrici am văzut și copii, dar erau doar "în vizită".

Să nu uităm că în 2013, în Bangladesh a fost cel mai mare accident industrial din lume, soldat cu 1135 morți - 4 fabrici care exportau la unele dintre cele mai mari branduri din lume.

Bangladesh - femei în fabrici

Universul muncitorilor din fabricile de textile

Oamenii sunt conștienți că sunt exploatați, dar nu au ce face, deoarece au nevoie de locuri de muncă. Aici fiecare este pentru el și nu interesează pe nimeni dacă te accidentezi sau te îmbolnăvești.

Nu există zile de concediu, iar angajații au liber doar când sunt sărbători religioase. Patronilor nu le pasă, ba chiar fac glume pe seama asta - atunci când i-am întrebat ce fac în caz de incendiu sau de cutremur, răspunsul lor era - "sper să nu fim la muncă în ziua aia".

Atunci când am întrebat dacă brandurilor mari nu cer condiții speciale, răspunsul lor a fost că nu le pasă. Nici la compania din România unde am lucrat nu le păsa și nu au cerut niciodată un audit, să vadă care sunt condițiile de lucru.

Țin minte că am întrebat într-o ședință dacă nu este ilegal ceea ce fac, iar răspunsul a fost - "ce te interesează pe tine?"

Din păcate, este un domeniu în care nu există decență. Prețul dictează, iar atunci când e mic, nu-i interesează altceva. Nu știu cât sunt de condamnat oamenii din Bangladesh sau cât sunt companiile care încurajează munca asta și distrug.

Spun distrug, deoarece fabricile care vopsesc materialele textile poluează cel mai mult - spre exemplu, în China au devenit ilegale, așa că le-au mutat în Pakistan și Africa.

Majoritatea trusturilor cultivă bumbacul, iar localnicii îl culeg manual și îl tratează. Bumbacul din Bangladesh nu va ieși alb, deoarece cel natural este galben - materialul trebuie tratat, adică vopsit alb.

După ce se culege bumbacul, pământul are nevoie de 2 ani să se regenereze, dar companiile mari îl tratează cu chimicale și cultivă până când solul nu mai poate fi folosit și pământul devine sterp.

Bangladesh

Rămas-bun, dar revin

Dhaka m-a purtat de la agonie la extaz și am trecut din zone de o sărăcie cruntă, la cartiere de lux, cu parcuri extraordinare, unde vezi călugări budiști care meditează lângă musulmani, iar lumea se acceptă. Astea sunt zonele safe în care poți merge pe jos.

Am vizitat și Universitatea de Arhitectură și Arte, un alt loc modern și extrem de curat, unde am întâlnit tot felul de oameni, îmbrăcați cu tricouri, jeans, șepci.

Au văzut atelierele de ultimă generație, iar studenții întâlniți mi-au povestit cum au șansa de a pleca cu burse în Europa, State sau Asia.

Încă o dovadă a faptului că se insistă foarte mult pe educație, iar statul încearcă să le ofere studenților absolut toate condițiile de care au nevoie, inclusiv hârtie și creioane.

Iulia și Roshee

Cultura lor am înțeles-o mai bine atunci când m-am plimbat cu Rochee din locul unde a început revoluția de independență și până la monumentul care comemorează acest triumf, dar și locul unde studenții și-au dat viața pentru libertate.

Rochee mi-a povestit de lupta dusă de popor pentru a-și păstra limba maternă și cum toți studenții au fost uciși într-o singură noapte de pakistanezi. De atunci, ei urăsc această nație și se protejează atunci când vine vorba de Occident - nu importă nimic din State sau Europa, iar ce importă se găsește doar în hotelurile de lux sau cartierele de expați, iar o bere costă între 10 și 15 dolari.

În timpul plimbării, Rochee mi-a zis despre copilăria ei, de marea foamete pe care a trăit-o și cum mergea printre cadavre să ajungă la școală. Sunt un popor suferind, dar și puternic.

Odată ajuns aici, îți vei ieși complet din zona de confort, dar nu promit că nu te vei lăsa cucerit și de frumusețea ascunsă în mizerie. Bangladesh nu e o țară tocmai turistică, dar recomand să o vizitezi măcar o dată în viață. Eu știu sigur că am să revin.

Bangladesh

Sursa: Noizz.ro

Topic-uri

Bangladesh dhaka fabrici mall haine zara h&m
Arată comentariile

NOIZZ URBAN BY FANTA

Vezi și

Extinde