De vorbă cu Alina Șerban: „Dorința mea este să generez o (r)evoluție culturală”

Gruia Dragomir

Story Finder
Share
76
Tweet
Alina Șerban // credit foto: Cornel Brad

Alina Şerban este un fenomen, un om a cărui poveste este o sursă de inspirație pentru noi toți. Este prima femeie romă regizoare de teatru din România, este actriţa care a devenit vedetă în Marea Britanie, dar care s-a întors în România pentru a face un teatru prin care dorește să schimbe mentalitățile românilor, este actrița al cărei prim lung-metraj în care a jucat a fost nominalizat la Cannes.

De asemenea, Alina este și cea care a reușit, pentru prima dată, să facă în așa fel încât o piesă compusă de un rom, despre sclavia romilor, să fie jucată pe scena unui teatru de stat din România. S-ar putea scrie mult mai multe despre Alina Șerban și despre viața ei de până acum, dar prefer să o las pe ea să-și spună povestea în interviul de mai jos:

______________________________________

Cum ai decis să iei drumul actoriei?

De pe la 5 ani, firea mea artistică se exprima mai mult prin dans şi mici „spectacolașe”, dar apoi am început să povestesc basme şi povești pentru oamenii de pe lângă mine. Când am fost adolescentă, stăteam mult în scara de bloc cu prietenii pentru că afară era frig. Pe atunci nu aveam telefoane, calculatoare şi eram obligaţi să fim creativi în alte feluri. Eu spuneam băieţilor şi fetelor povești pe care le ştiam de la mama sau pe care le inventam pe loc. Mă căutau pe acasă rugându-mă: „Hai, ce poveste ne mai zici!”.

Totodată, îmi amintesc că îmi foloseam imaginația de multe ori, pentru că îmi lipseau multe lucruri de care aveam nevoie. Spre exemplu, apa caldă. Devenise un vis pentru mine. Și îmi imaginam cum ar fi o sâmbătă perfectă în viața mea în care eu am apă caldă, mă spăl pe cap și aștept să mi se usuce părul, uitându-mă la desene. Mi se părea mie că asta ar fi fost fericirea sublimă şi m-am obişnuit să îmi imaginez toate detalile.

Alina Șerban // credit foto: Cornel Brad

Primul curs de actorie la care am participat a fost pe la 15 ani. La noi în liceu veneau tot felul de oameni care ne ofereau diverse cursuri: actorie, karate, gratis primele cursuri sau chiar prima lună pentru karate. Eu, fiind foarte săracă, când auzeam de oportunități unde puteam să învăț ceva gratis îmi ziceam „Da, da, sigur! Merg!”. La actorie am putut să merg doar la un curs, după care trebuia să plătesc şi era imposibil pentru mine. Dar îmi amintesc de colega mea de bancă care îmi tot spunea să nu fiu supărată că: „Tu o să faci asta, Ali”. Iată că așa a fost.

Peste ani, viața m-a adus și pe la teatrul Podul, unde domnul Naum (n.r. regizorul Cătălin Naum), și el zicea: „Măi, fată, să nu cumva să nu dai la actorie”. Era un compliment enorm ca domnul Naum să-ți spună că tu ești pentru asta. Dar eu m-am pregătit pentru două alte facultăți care mi se păreau atunci cumva mai bune pentru viitorul meu (Ştiinţe Politice şi Comunicare şi Relații Publice). Totuşi, cu două săptămâni înainte de admiterea la actorie, am zis „hai să încerc”. Niciodată nu am să uit că în comisia de examinare era Mihaela Sârbu. Și acel examen are o poveste de suflet.

Cum ai ajuns să joci în filme internaționale și în atât de multe piese de teatru din Marea Britanie?

Primul meu rol a fost, de fapt, într-o producție BBC, în care jucam alături de Benedict Cumberbatch și cu Ana-Maria Marinca. Mi-am făcut astfel debutul în film, în primul semestru de facultate din UNATC.

Se făcea pe atunci filmul „Nuntă Mută” și m-am dus cu o colegă care m-a împins de la spate. Mi-am zis poate la un rol de extra, de „țărancă adevărată”, am și eu o șansă. M-am dus mai mult împinsă de la spate, și a doua zi m-a sunat cineva de la Castel Film că am luat rolul în „The Last Enemy”, producție BBC, unde urma să joc o afghană. Ăsta a fost debutul meu în film.

După doi ani și jumătate la UNATC și un semestru la Tisch University School în New York, m-am întors în țară. În 2009 am pornit un lucru care nu era făcut până atunci, un anumit tip de teatru, care poate fi numit în mai multe feluri: teatru cu mesaj social, dar cu precădere anti-discriminare romi sau un teatru politic rom. Vorbim despre teatru cu romi, despre romi, având o viziune romă. Avându-mă pe mine în centru ca scriitoare, ca povestitoare, ca motor al mișcării, operelor în sine, el este și feminist, dacă mai trebuie menționat asta, uneori.

Un teatru care arăta care e viziunea noastră/ romă din interior pentru un public mainstream/ larg.

Insist, şi este foarte important pentru mine, ca publicul meu să fie foarte divers, din multe medii sociale - de la cei care nu au văzut niciodată teatru, la cei care merg regulat la teatru şi la film.

Din 2010, am jucat diferite versiuni ale spectacolului meu autobiografic „Slumdog – Roma sau Două săptămâni, maxim o lună, poate 6 ani” şi  „Declar pe propria răspundere”. „Declar” a fost jucat în 2011 şi prezenta o romă îmbrăcată în negru, fără tente de exotism, care spunea publicului „sunt exact ca şi voi, numai că nu am avut aceleaşi sanse”. A fost primul one woman show în care o actriţă romă îşi spunea povestea în acest fel despre luptele ei, ca membru al unor categorii discriminate (roma şi femeie). Fără să realizez, am generat o nouă mișcare în teatrul românesc. Până atunci, dacă existau reprezentări artistice cu și despre romi, fie îi exotificau, fie îi făceau să pară villains - cei răi, nimic care să-i descrie uman. Nu m-am aşteptat ca despre piesă să scrie atât de multe articole pozitive în presa din România şi internaţională. Eu credeam că o să-mi spun povestea câtorva oameni în sala.

Alina Șerban // foto credit: Cornel Brad

După, am fost admisă la masterul Theatre Lab în Londra, la Royal Academy of Dramatic Art, şi acolo am lucrat la adaptarea piesei mele „Declar” în limba engleză şi am început să o prezint la Londra.

Am câștigat apoi un concurs de dramaturgie în Marea Britanie pentru o piesă pe care am scris-o şi pe care am regizat-o, „Home”. S-a jucat la Rich Mix, un teatru/hub cultural minunat şi foarte cunoscut din Londra. Cu experienţa de la RADA, am fost chemată să joc în mai multe piese, de exemplu la London Intrenational Festival of Theatre, Brighton Fringe Festival şi în alte ţări. Şi au venit filmele, castingul pentru producţia de la BBC.

Sunt fericită şi emoţionată să realizez ca acum, pe 29 octombrie, chiar de ziua mea, vor fi două proiecții a două filme în care joc, și anume „Doing Money” în Londra, deși e o producție BBC 2 pentru TV, va avea o proiecţie la cinema, și aici, în București, pe 29 octombrie, va fi o proiecție cu presă a filmului „Singură la nunta mea”. Desigur că nu pot fi în ambele locuri, așa că am ales București.

Te mândrești că ești de etnie rromă, iar drumul tău către succes nu a fost deloc unul ușor. Cum se vede societatea românească prin ochii tăi? Te-ai lovit de discriminare și rasism în cariera ta?

Termenul „mândrie” trebuie folosit cu nuanțare. Nu mi se datorează mie, nu am contribuit cu nimic la faptul că sunt romă. N-am ales. S-a întâmplat.

Când vorbesc despre mândrie o fac în contextul oamenilor care vin din grupuri care, din păcate, nu beneficiază de aceleași drepturi, șanse, și acces la resurse ca alţii.

Atunci când ajung oamenii să spună că nu e cool să fii parte dintr-o anumită minoritate, că vorbim despre romi, LGBT, musulmani sau despre femei în general, atunci poți să spui „Hei, în marea asta de inegalități, eu sunt mândră că sunt romă”.

Asta pentru a da puțină pozitivitate, a nu te simți inferior, a te simți „normal”.

De  aceea este important să  avem pe cineva care să spună „eu sunt mândru/ mândră”. Pride - a avea mândrie este sănătos în acest context, pentru că contrabalansează discursul acela că tu nu ești binevenit, că tu nu ești ca restul.

Menționez că sunt romă pentru că eu nu am avut șansa să am modele. În afară de mama mea și câteva rude, nu am avut, de exemplu, șansa să mă văd reprezentată la televizor, și asta contează foarte mult, pentru noi ca societate.

Dacă ajută pe alţi romi că eu spun că sunt romă și mă mândresc cu asta, cu mare drag o fac și îmi asum. Acum ceva vreme, când am pornit pe un drum de pionierat pentru un nou tip de teatru în țară, nu era deloc cool să spui lucrul ăsta și încă nu este.

Eu cred că a spune povești diverse, despre diversitate, ne face bine tuturor și dacă am ști mai bine unii despre ceilalți, ne-am înțelege mai bine, zic eu. Drumul nu a fost ușor, și nici nu este. Resimt o mare presiune și lucrurile trebuie înțelese din multe perspective, eu cu mare bucurie fac ce fac și sper să continui să o fac cât mai bine.

Societatea românească continuă să crească. Internetul și faptul că putem să ținem legătura cu oameni din afară ne ajută pentru că aflăm că e în regulă să fii așa cum ești, cu toate diferenţele şi unicitatea ta, că ești om. Din perspectiva mea, de prin 2009, de când am început eu să creez, văd că lucrurile s-au schimbat în bine. După mine, au apărut și alți artiști romi, care și-au asumat identitatea, am generat un anumit tip de public şi trend cultural. Faptul că lumea începe să problematizeze ajută. E clar că mai avem de învățat și de ascultat unii pe ceilalți. Societatea românească prin ochii mei este și bună și rea... în sensul că de-a lungul drumului meu, au fost foarte foarte mulți ne-romi care m-au clădit într-un mod excepțional, fără de care nu aș fi fost astăzi aici.

În același timp, desigur că în drumul meu am dat și peste rasism, discriminare ș.a.m.d.  Am văzut și durerea altor oameni de pe lângă mine, din diferire grupuri, LGBT, musulmani etc., pentru că viața mea m-a dus în multe țări, multe situații... și ce am observat eu este că toți ducem diferite lupte, fiecare în felul lui.

România este țara în care m-am născut, e acasă, oricum ar fi. În schimb, îmi face bine când ies în afara ei, pentru că sunt mai relaxată. Din păcate, la noi, rasismul sau a-l judeca pe celălalt e încă normal. Încă nu a devenit ceva „urât”. Ba mai mult, dacă îl iei pe altul în bășcălie pentru felul cum arată, pentru că nu e îmbrăcat nu știu cum, că e fată etc. e încă cool, ești un „șmecher”.

Îmi doresc să ajungem în punctul în care asta nu va mai fi cool, va fi ceva rușinos. Când într-un grup de adolescenți se întâmplă asta, să fie privită ca o gafă. Și restul să se uite la el/ea și să spună: „Chiar nu e mișto, nu ești deloc şmecher”. Cred că încă nu suntem în punctul ăla și avem nevoie de media foarte mult, care să problematizeze lucrurile astea, să vedem că nu e normal ca fetele, femeile, să fie valorificate numai prin aspectul lor fizic, că sărăcia nu e un lucru de care cineva, un copil, ar trebui să se rușineze, că educația sexuală în școli ar trebui să fie ceva indiscutabil, că politicul și religia nu ar trebui să se amestece ș.a.m.d.

Sunt foarte multe lucruri la care avem de lucrat noi, ca societate. Îmi pare foarte bine și rău, în același timp, că referendumul s-a întâmplat, bine că nu a trecut, și rău pentru că niște oameni au trebuit să treacă prin senzațiile astea, prin care multe minorități trec de obicei, și anume că nu ești binevenit în țara ta.

Povestește-ne un pic despre „Marea rușine”. Cum ai ajuns să scrii această piesă și cât de greu a fost să o pui în scenă la un teatru de stat din România?

Am aflat despre sclavia romilor din Ţările Române pe la 19-20 de ani, și asta este destul de târziu. Aș mai spune că mie mi-a luat mult timp să spun despre mine că sunt romă. Apropo de întrebarea de mai devreme, aceea cu „te mândrești că ești romă?”. Mie mi-a luat foarte mult timp și încă diger această identitate. Procesul de a fi cine ești, de a învăța despre tine însuți, despre dimensiunile propriei identități, oricum cred că nu se termină niciodată. Iar faptul că aparții, uneori, unei minorități care nu are reprezentare într-o societate ca a noastră, face întregul proces foarte obositor. Nu vreau să fiu ipocrită și vreau să spun că sunt zile în care mă întreb, cum ar fi fost dacă nu eram romă? „Ah, aș lua o pauză de la a fii romă. Pot să iau o pauză și să nu mai aud tot timpul lucruri rele despre romi?” Nu au cum să nu mă doară lucrurile astea, deși oamenii cu care mă întâlnesc nu sunt răi cu mine personal, dar rasismul există în general. Mie îmi este greu să mă detașez și să spun „A, nu spune despre mine, spune despre alții”. Păi, eu fac parte din grupul ăla. Asta e un lucru de înțeles, că, din păcate, nu am privilegiul de a mă reprezenta doar pe mine, uneori, și că dacă fac ceva greșit se atribuie grupului. Iar când se vorbește despre grup, nu am cum să nu mă simt și eu „acuzată/ atacată” cumva.

Subiectul sclaviei romilor lipsește din mentalul colectiv al istoriei noastre ca ţara, din discuţiile contemporane şi, cel mai grav, chiar din manualele școlare. Mi-a luat mult să-mi asum identitatea etnică, ca apoi să-mi spun povestea printr-un one-woman show, apoi am scris „Home” și mă gândeam că mi-aș dori foarte tare să scriu și să cercetez despre sclavie. S-a ivit această ocazie, moment în care m-am întors în țară. Apropo de întrebarea de mai de vreme, m-a ajutat foarte mult reacţia pozitivă a unui om care nu este rom, de fapt, Cristian Mungiu.

În 2014, la o una dintre conferinţele din cadrul festivalului Les Films de Cannes à Bucarest, m-am ridicat și am pus o întrebare domnului Mungiu - „Eu îmi doresc foarte tare să scriu cândva un scenariu de film despre sclavia romilor. Știu că nu ar fi un subiect comercial, dar ce părere aveți?” Și domnul Mungiu, nu am să uit niciodată, deși mă simțeam ca un outsider acolo în sala aia plină de oameni de film, el m-a făcut să mă simt binevenită. Mi-a spus desigur că trebuie să găsesc povestea în care să cred. Deși regizorul Emir Kusturica (cu filme ca „White Cat, Black Cat”), nu ne-a lăsat o moștenire ușoară, e cam greu să vii după exotismul din acea portretizare, dar dacă eu pot să găsesc povestea - „Găsește povestea și fă-o”, asta mi-a spus. A contat mult pentru mine.

La câteva luni distanţă aplicam la un fond cultural pentru asta şi pentru acest proiect m-am întors în ţara. În aceași perioadă a apărut şi filmul „Aferim!”, care m-a ajutat în a deschide discuții cu oamenii, care îmi ziceau „A, ca filmul ăla”.

Mi-am dorit foarte mult să spun povestea sclaviei, m-am tot gândit cum să o spun într-un mod neplictisitor și să n-o fac lecție de istorie, ceva ce s-a întâmplat pe parcursul a mai mult de 500 de ani. N-am vrut să sune a prelegere. Mi-am pus foarte multe întrebări și încă mă mai întreb dacă piesa funcționează.

Publicul meu țintă sunt elevii și studenții, sper din inimă să vină la piesă, și avem tot timpul după piesă pentru Q&A-uri, tocmai pentru că sunt de părere că povestea asta și discuțiile pe tema asta sunt necesare. Mi-a luat 2 ani să primesc „Da”-ul de la o instituție culturală de stat pentru ca piesa mea să fie în repertoriul lor, după ce a fost produsă de CNCR (Centrul Național de Cultură al Romilor- Romano Kher). Așa că mă mândresc și mă bucur că Excelsior a spus „Da” unui demers istoric.

Mi-a luat foarte mult timp să confer acestui proiect continuitate și sper să aibă continuitate, datorită CNCR și teatrului Excelsior, iată că astăzi se întâmplă. Un pas istoric l-am făcut împreună, prima piesă de teatru despre sclavia romilor, scrisă și regizata de prima regizoare romă, cu o distribuție diversă, și anume, romi, actorii profesioniști ne-romi.

Următoare reprezentație a spectacolului „Marea rușine” va avea loc pe 14 noiembrie la Excelsior și vă invităm. Prețul pentru elevi și studenți este 16 lei. Biletul întreg este 30 lei. Dați zvon în țară. Avem mare nevoie de sprijin.

Referitor la punerea în scenă a piesei, m-am lovit și de refuzuri, mi-a luat mulți ani ca oamenii să privescă acest spectacol şi restul pieselor mele ca artă, cultură. Și să duci un proiect cultural pe tema asta scris de cineva ca mine, un outsider la vremea respectivă, cu distribuția aleasă de mine, într-un teatru de stat, e un fel de struțo-cămilă destul de imposibil de realizat. Mi s-a spus de foarte multe ori că ceea ce îmi doream eu era imposibil. Mulțumesc pe această cale entităţilor şi tuturor oameilor  că au zis „Da” la acest pas. Procesul a fost și încă este extrem de anevoios. Faptul că aduci o poveste într-un spațiu în care oamenii nu sunt obișnuiți cu genul ăsta de povești. Eu am numit asta și parcursul meu, cu ce vreau eu să fac, (r)evoluție culturală. Dorința mea este să generez o (r)evoluție culturală, să ajungem ca în spațiile mainstream să avem piese cu mesaj divers, cu oameni și povești despre diversitate. Nu vreau ca asta să fie ceva special „A, poveste despre romi, cu romi”, și ăsta să fie văzut ca „special”. Vreau ca piesa „Marea rușine” să fie văzută ca un produs cultural ca oricare altul. În acest moment, este ceva special, o curiozitate, pentru că nu are precedent.

Singură la nunta mea

Povestește-ne un pic despre „Singură la nunta mea”. Cum ai ajuns să joci în acest film și cum a fost experiența de la Cannes?

Îl  jucăm pe Mercutio (Da, da, se poate!) în „Romeo și Julieta”, la Festivalul Internaţional de Shakespeare. Am primit un telefon, Marta Bergman vrea să mă cunoască pentru un rol în „Singură la nunta mea” („Seule a mon Mariage”). Iată că eu nu am putut să mă prezint, pentru că eram în repetiții foarte multe ore pentru acea piesă. Lucram cu Philip Parr, regizorul şi directorul companiei de teatru Parabola din Marea Britanie. Le-am spus, îmi pare rău, din păcate, nu pot ajunge în București. Directorul de casting mi-a zis „Bine. Venim noi”. Și așa a fost. Regizoarea - Marta Bergman, producătoarea -  Cassandre Warnauts și directorul de casting au venit după mine la festivalul Internațional Shakespeare din Craiova și așa am dat casting-ul. Marta mi-a spus că a realizat că eu sunt Pamela de cum am intrat pe ușă. A simțit că eu voi fi Pamela, nu altcineva, deși făcuseră numeroase casting-uri.

A fost extrem de emoționant să ajung la Cannes cu filmul. Din câte am înțeles, din 2.500 de filme au fost selecționate 9, acest film fiind unul dintre ele. Eu eram foarte fericită să simt că munca noastră e primită cu căldură de altcineva care văzuse filmul. (Eu nu îl văzusem). Îmi era extrem de frică. Mă simțeam ca la Bac, dar ca și cum nu aș fi învățat, iar acum aveam examenul și îmi tremurau genunchii foarte tare, pentru că nu știam cum arată, cum sunt romii prezentați, cum sunt femeile prezentate în general ș.a.m.d. Aveam temerea asta, recunosc. Deși producătoarea Cassandra și Mathieu din echipa de producție tot îmi spuneau: „Alina, ai încredere, că noi am văzut filmul”. Eu le spuneam, „Nu, nu am încredere, pentru că ăsta e și copilul vostru, și nu mai sunteți obiectivi de mult”.

A fost extrem de frumos pentru mine să văd ce emoţionat a fost publicul la proiecţii.  Extrem de îmbucurător pentru mine este că filmul ăsta e scris de o femeie și produs de o producătoare foarte tânără, de vârsta mea, și ăsta este debutul nostru, să zic așa, a celor trei, debutul Martei Bergman pentru ficțiune, debutul Cassandrei Warnausts ca producătoare (iar co-producţia aparţine Adei Solomon) și debutul meu ca actriță într-un film de lungmetraj în care am rolul principal.

Faptul că am văzut filmul prima oară la Cannes a fost, desigur, emoționant și frumos. După ce am trecut de tremuratul genunchilor, m-am bucurat că filmul nu va face rău nimănui... sper eu. Desigur, nu lăsați copiii să se uite, sunt câteva scene de nuditate! Pe lângă asta, mă bucur că vedem o femeie, o fată care are impresia că are nevoie de cineva să o salveze, la începutul filmului, și apoi ea își dă seama că salvarea va veni de la ea însăși, ea se emancipează pe ea însăşi.

În sensul ăsta, este singură la nunta ei. Nu este o dramă în felul ăla. „Vai, e singură la nunta ei, și nimeni nu a venit”. În niciun caz. Este fix opusul. E o bucurie că o fata spune „Mă voi descurca, indiferent de situație. Eu voi avea grijă de fata mea”. Asta e o altă poveste universală. Sunt multe fete care ajung să aibă copii de foarte tinere și le este foarte greu să gestioneze identitățile lor, de mamă, de fată foarte tânără, mai ales când te lovești de sărăcie, nu ai sprijin ș.a.m.d. Îmi place curajul Pamelei, pe care eu nu îl am, ea are curajul de a spune: „Da, eu vreau exact ca voi. Nu vreau nimic mai puțin”. Îmi place siguranța ei. Eu am mai multe dubii în mine. Așa că veniți să vedeți filmul ăsta, ne face bine tuturor, consider eu.

(c) Marina Obradovic

Cum crezi că va fi primit filmul „Singură la nunta mea” de publicul din România?

Sper că va fi primit bine. Sunt foarte curioasă, nu pot să prezic ce se va întâmpla. Am foarte, foarte mari emoții. Nu pot decât să sper că va fi primit bine, aștept discuțiile de după. Mă bucură, am spus, că povestea este universală, și faptul că are în centru o femeie, e un lucru bun, pentru a contrabalansa atâtea povești care au în centru bărbați.

În schimb, ne face bine să vedem și modele de bărbați. O să dau un exemplu din film, care mie îmi place foarte mult, atunci când Pamela se ceartă cu Bruno, jucat de Tom Vermeier, un actor și coleg excepțional. Bruno se enervează pe Pamela, pentru că ea are impresia că va fi lovită de el. Atunci Bruno se enervează și mai mult și spune „Da’ tu ce crezi, că eu sunt genul ăsta de bărbat?”. E amuzant și dureros că ea se așteaptă la asta și ne face bine tuturor să vedem un bărbat care se oripilează și se enervează la așteptarea ei, pentru el asta fiind o maximă jignire. „Adică, cum crezi că eu aș face așa ceva?”.

Nu vreau să dau mai multe detalii din film, dar momentul este dureros și interesant și plăcut. De-asta invit și bărbații și femeile, persoane de orice gen să vadă filmul, pentru că ne face bine. Și el și ea ies bine ca oameni, sunt umani. Face bine să vedem bărbați în care să credem și pe care să-i respectăm. La fel și femei, cu bune și rele, cu limitările lor, cu umanul lor, firescul lor. Sper că oamenii să vină să vadă filmul şi, indiferent de părere, îi va face să se gândească la poveste altor oameni ca şi ei.

Gypsy Queen

Povestește-ne un pic despre „Gipsy Queen”. Care sunt așteptările de la acest film?

„Gipsy Queen” este un film despre o altă mamă care este emigrantă în Germania, are doi copii și se chinuie să le ofere copiilor ei un trai mai bun. Se întâmplă ca ea să fie și boxer. Filmul este povestea unei mame boxeoare. Sper să fie o poveste care să vă facă curioși, măcar din punct de vedere sportiv. „Gipsy Queen” tocmai a ieșit din postproducție și îl așteptăm cu mare înfriguare și emoție. Este o producţie Germană şi am filmat în Slovacia, Viena şi Hamburg. Sunt extrem de bucuroasă să fi avut ocazia să lucrez cu Huseyin Tabak, un regizor german de origine kurdă. El a devenit ca şi familie pentru mine.

Filmul mi-a oferit ocazia incredibilă să învăţ box, așa, ca începătoare, şi mai ales să cunosc o femeie boxeoare precum incredibila campioană europeană Steluţa Duță şi să joc şi să boxez alături de Maria Lindberg, campioană mondială.

Cred că nu exagerez când spun că prin tot ceea ce faci pare că duci o luptă continuă cu prejudecățiile și că arta ta are întotdeauna o latură socială. De aceea te întreb: te-ar tenta să intri în politică, unde energia ta ar putea avea un impact chiar mai mare de a schimba mentalități?

Eu consider că tot ceea ce facem este politic și social, toată lumea care spune o poveste despre orice om în general are un mesaj social și, implicit, politic pentru că politic înseamnă de fapt tot ce e legat de viaţa într-o societate. Acum, că artiștii țin să menționeze asta mai clar, ține de ei. Însă, din timpuri străvechi, arta reprezintă o oglindire a societății. Ei bine, asta încerc să fac și eu, ca mulți alții din spate. Economicul desigur că are o legătură și politicul și își pune amprenta asupra vieților noastre. Eu sunt o povestitoare care vrea să-și spună poveştile prin diferite medii, că e film, că e video art, că scriu, că regizez, ș.a.m.d. Îmi place să cred în ceea ce fac și, dacă pot, să pun un grăunte de bine în lume.

De exemplu, de curând, câteva materiale video concepute după ideea mea, de Tania Cucoreanu, au fost incluse într-o expoziţie prezentate la New York, la German Foreign Office, cu ocazia Adunării Generale la Naţiunile Unite la New York. Expoziţia „Sukar” are scopul de a arăta vitalitatea artei roma în lume şi să aibă un impact împotriva prejudecăților.

(c) Marina Obradovic

Dar, repet, dacă pot, vreau să pun un grăunte de bine în lume. Sunt actriţă. Am jucat în diverse proiecte, nu numai cu viziune romă. Eu nu vreau să fiu văzută doar ca actriță romă. Îmi doresc să mă implic în diverse proiecte, povești în care cred. Nu mă interesează în niciun caz politica, nu aș rezista jocurilor de acolo. Dacă arta ar putea ajunge în școli, în facultăți, eu cred că așa aș avea un impact mai mare. Dragi profesori, dacă aveți acces la acest interviu, vă invit să veniți la piesa „Marea rușine”, împreună cu elevii, studenții, dumneavoastră.

Cred că fiecare, cu pasiunea sa, poate avea un impact asupra societăţii în general. Pasiunea mea are legătură cu teatru/cinema/povești. Sunt o povestitoare şi sper ca poveștile mele să atingă oamenii într-un fel în care vor vedea viaţa altfel, cu mai multă deschidere în faţa altor oameni, cu mai multă empatie.

Ce urmează pentru tine în următorii ani? De exemplu, am înțeles că te-ar tenta să studiezi și regia cinematografică.

Am scris un scenariu de lungmetraj, doresc să regizez întâi scurtmetraje, până să ajung la lungmetraje. Doresc foarte mult să spun povești. Mă văd și ca regizoare de cinema. Sper din inimă ca să ajung să fac și asta.

Am văzut în ultimii 2 ani că industria de film din State este zguduită de multiple scandaluri de hărțuire/exploatare sexuală. În ce măsură ne putem aștepta la așa ceva și în România? Sau, mai bine zis, când crezi că vor ieși la suprafață și la noi astfel de exemple (pentru că e imposibil ca ele să nu existe)?

Consider că e foarte important să nu mai închidem ochii la ele. Faptul că unii oameni fac abuz de putere nu este un lucru în regulă. Mi s-a întâmplat și mie să fiu victima unor agresiuni, nu este ușor să vorbești despre asta. Nu știu să vorbesc despre situația de la noi, pentru că nu am avut ocazia să interacționez foarte mult cu lumea cinematografică românească.

Dacă noi suntem tăcuți când vedem genul ăsta de agresiuni, devenim complici, asta să ne fie clar. Sexismele pe care le vedem în media, obiectificarea femeilor nu sprijină ideea că noi, ca femei și ca ființe umane, avem valoare în sine fără a trebui să ne obiectificăm prin corpul nostru.

Sursa: Noizz.ro

Arată comentariile