De vorbă cu Adi Schiop despre Ferentari, filmul Soldații și succes: „Tema gay m-a ajutat să parvin literar și profesional în zona 'intelighenției'”

Gruia Dragomir

Story Finder
Share
78
Tweet

Trebuie spus că Ferenatriul nu era o Mecca a hipsterilor înainte ca Adrian Schiop să se mute acolo. De asemenea, tot el este în foarte mare parte responsabil și pentru transformarea manelelor în ceva cool, iar când vine vorba de literatura gay din România, Adi este un pionier.

Adi este scriitor, în primul rând. Mai nou este și scenarist și actor, dar, așa cum spune și el în acest interviu: „Eu mă ocup cu scrisul, acolo mă simt liber și puternic.” Scriitura lui e una autobiografică în care mai scapă intenționat și autoficține. Așa s-a întâmplat în toate cărțile sale: pe bune / pe invers, Zero grade Kelvin și Soldații. O poveste din Ferentari.

Ultima s-a bucurat de un succes enorm: s-a vândut bine, a primit premii literare și a fost transformată într-un film care a câștigat multe premii internaționale. Adi joacă rolul principal, iar filmul este despre o relație gay într-un mediu cât se poate de ostil: cartierul Ferentari și lumea macho a manelelor.

Am stat de vorbă cu Adi ca să aflăm mai multe despre acest proiect, despre cum e viața în Ferentari, dar și ca să-l cunoaștem mai bine:

Cum ți s-a schimbat viața după ce te-ai mutat în Ferentari?

A fost punctul în care am ajuns să mă atașez definitiv de București – înainte aveam nostalgia satului meu natal din Făgăraș, unde am stat un an jumătate înainte să mă mut la capitală. Am simțit căldura cartierului din ziua în care am călcat în el, de când am văzut lumina aia aurie filtrată de copacii bătrâni dintre blocurile scunde și murdare.

La ce te așteptai când ai făcut pasul ăsta și care a fost realitatea?

Să fiu furat, tâlhărit, bătut – nu mi s-a întâmplat asta, din contră, mi s-a întâmplat să rămân fără mobil în Brateiu, un sat din Sibiu. De fapt, mi s-a furat și în cartier un laptop, când eram rupt de beat si am lăsat noaptea rucsăcelul nesupravegheat pe o bancă de la Piața Ferentari– dar na, practic mi-am cerut-o.

Soldații. O poveste din Ferentari (c) Hi Film Productions

Vrei nu vrei, ești unul dintre oamenii care au dus la popularizarea cartierului Ferentari, dar și a manelelor - ambele au devenit chestii cool, hipsterești. Cum crezi că se vor schimba Ferentariul și manelele în lumina asta, a cărților tale și a valului de popularitate pe care-l va aduce și succesul filmului Soldații?

Sunt oarecum sceptic, nu cred că cultura înaltă, de care, în definitiv, aparțin atât cartea cât și filmul, poate schimba ceva în zona culturii under-/working class sau a cartierelor muncitorești. Asta o pot face emisiunile tv, filmele comerciale sau serialele gen Las Fierbinți, ele vorbesc limba oamenilor din popor și o fac mult mai eficient decât aș putea eu s-o fac vreodată.

Romanele tale ți-au adus și titulatura de „pionier al literaturii gay din România”. Ai avut parte de reacții agresive, discriminatorii, homofobe?

Au contraire, dragul meu, în loc să mă marginalizeze și să mă discrimineze, tema gay m-a ajutat să parvin literar și profesional în zona „intelighenției” sau a clasei de mijloc în care mă învârt oamenii care se străduie să fie cool, să arate că le plac gay-ii și arta pe care o produc – n-o să-i auzi ever zicând că cutare produs artistic e o vomă activistă sau că are glume de rahat.

Sper totuși ca asta să nu se schimbe, fiindcă am observat un val conservator cu oameni ok care se radicalizează discret, devin vag activiști pe chestia cu religia. N-au nimic cu gay-ii, în sfârșit, poate e prejudecata mea – dar pe undeva cred că la sfârșitul zilei, religia și homosexualitatea nu fac cuplu bun împreună.

Poster - Soldații. O poveste din Ferentari

Care e relația ta cu cu comunitatea LGBTQ, cu partea activistă?

Legătura mea cu partea activistă e că beau cu Vlăduț „Curvente” Viski. De obicei, cam o dată pe lună mă sună și zice hai că vin la tine – pornim dintr-una din crâșmele de pe Prelungire, pălăvrăgim despre politica mare și tipi mișto, apoi mergem la mine, unde continuăm să bem și să vorbim politică și sex. Înainte să-l cunosc eram îngrozitor de homofob, nu-mi plăceau gay-ii și evitam să mi-i fac prieteni – cei care umblau după pulă mi se păreau obsedați și libidinoși, iar cei care erau cuminți, inhibați și fricoși. Ce să vezi? Nicicum nu era bine. Viski m-a ajutat să mai depășesc din homofobia asta.

Cum ai lucrat cu Ivana la scenariu? Cum v-ați cunoscut și cum ți s-a propus ecranizarea romanului Soldații?

Am cunoscut-o dinainte. De fapt, ea a apărut odată – prin 2010? 2011? - cu Andrei Dinescu la mine în Ferentari. Apoi am ajuns la premiera filmului ei documentar, Turn Off The Lights, și ne-am mai întâlnit o dată să discutăm despre Dan Drăghici, probabil prin 2012.

Ea a citit romanul în manuscris, i l-a trimis un prieten comun, și mi-a zis că e foarte interesată să-l transforme în film. După un schimb de mailuri și ceva negocieri de culise am zis deal - și după un timp ne-am apucat să scriem scenariul...

Altfel, în general, lucrez mai bine cu femeile decât cu bărbații. De pildă, șefii de care mi-a plăcut cel mai mult au fost invariabil femei – ceea ce nu m-a împiedicat să răbufnesc la adresa lor prin remarci pasiv-agresive îngrozitor de misogine, nu vrei să știi ce-a fost la gura mea. Dar, să ne înțelegem, niciodată în prezența lor, totdeauna cu alții. Cu Ivana e puțin altceva, că nu e șefa mea – mă rog, mi-a fost un fel de șefă când am jucat în film, ca regizor.

Vasile Pavel, Ivana Mladenovic și Adrian Schiop

Cum a fost experiența de a juca într-un film, care au fost cele mai dificile sau plăcute momente ca actor?

Eu mă ocup cu scrisul, acolo mă simt liber și puternic. Am tot spus-o, nu mi-a plăcut să joc. Pe lângă altele, e și disconfortul de a fi în controlul cuiva, de a fi jucăria cuiva – în cazul ăsta, al unui regizor care te pune să repeți la nesfârșit o secvență ca să obțină un efect anume. Cel mai plăcut, jur, era când se termina ziua de filmare, ajungeam acasă și beam votcă cu Fanta, să mai îngrop o zi, să se facă negru pe ecranul minții.

Dincolo de asta, au fost și momente mișto. La un moment dat trăgeam vocile în Mia Musica, cel mai mare club de manele din sud-estul Europei. Era liniște ca-ntr-o bibliotecă în clubul ăla, dar noi trebuia să jucăm și să țipăm unul la altul, ca și cum ar fi fost vacarm de concert. În sfârșit, eram eu, o japoneză și Sami, un neprofesionist foarte simpatic, toți așezați la o masă. Sami se apleacă peste masă și-și țipă replica: „Scoate fata la joc, nu vezi că o mănâncă?” Eu improvizez la mișto și țip: „Unde?”, Sami face ochi mari, se pierde, se rușinează să zică vorba aia proastă. Ivana pune stop, ne țipă că-i futem dubla, o reluăm, el iar c-o mănâncă pe fata mea, eu iarăși fac fața de bou și întreb undeee, iar el, în liniștea antifonată a săli: „În pizdăăă”. Și tot așa, cu sadism, la următoarele duble: „Undeee? În pizdăăă...”, de-am disperat-o pe Ivana.

Ai mai repeta figura asta, de a juca într-un film? 

Niet.

Soldații. O poveste din Ferentari (c) Hi Film Productions

Filmul a fost primit foarte bine, a câștigat numeroase premii, se vorbește foarte mult despre el. Cum te aștepți să-ți influențeze viața succesul filmului?

Succesul intern nu mă interesează, pentru că nu-mi poate aduce bani. Succesul extern, chiar dacă e doar de festivaluri, poate impulsiona traducerea cărții, iar asta înseamnă bani.

Care e părerea/poziția ta în legătură cu Coaliția pentru Familie și referendumul pentru schimbarea definiției familie din Constituție? 

Personal, am oroare de nunți, botezuri, popi, dumnezei etc., sunt chestii care m-au lăsat oarecum rece de mic. Iar ceva mai încolo, contactul cu ele mi-a accentuat disconfortul existențial, faptul de a te simți corp străin în lumea asta. Cum ar veni, fug de ele ca dracul de tămâie... Pe scurt, nu mă interesează să mă însor, mă ia greața numai gândindu-mă la asta. Parteneriatul civil mi se potrivește mai bine, mi se pare mai aseptic și mai rece în sensul bun, nu târâie după el tot bagajul ăla simbolic grețos cu nași, cuscri, gravidutze, bebelashi etc.

Pe de altă parte e și amuzant că se face atâta tevatură în jurul subiectului, când în România sunt probabil 1000 de gay-i pe față, majoritatea fiind căsătoriți cu femei sau „discreți”... Pentru cât de conservator e statul român și gay-ii de curajoși, parteneriatul civil mi se pare soluția realistă.

Soldații. O poveste din Ferentari

Ai fost plecat la un moment dat în Noua Zeelandă. Te tentează să mai faci asta, să te muți din România? Dacă nu, de ce ai rămâne?

A fost urât rău și n-aș repeta asta. Nu mă omor nici după călătorii – deocamdată dau vina pe faptul că n-am bani de spart în deplasare, încât trebuie invariabil să mă restrâng drastic, dar nu cred că e asta. Mă mișc pe traiectorii fixe, București – Porumbacu și retur, și asta îmi dă un confort interior teribil, care sedează orice dorință de a explora alte spații. Fără mișto, îmi place de mor România; așa conservatoare cum e țara asta, mă simt liber în ea. Hai na, pe vară îmi place și litoralul bulgăresc.

Topic-uri

interviu adi schiop adrian schiop ferentari soldatii filmul soldații o poveste din ferentari
Arată comentariile

NOIZZ URBAN

Vezi și

Extinde