De vorbă cu Gabriel Sandu - dramaturg, actor și jurnalist: „Oricât ar încerca Biserica să se lepede de slujitorii gay ai credinței, n-or să dispară prea curând”

Gruia Dragomir

Story Finder
Share
255
Tweet

Gabriel Sandu are 29 ani și este dramaturg, actor și jurnalist. Textul lui „Tatăl meu, preotul” se joacă la Teatrul Apollo111 din București, în regia Elenei Morar, dar și într-o altă montare la Teatrul Național din Târgu Mureș.

Următoarele reprezentații din București sunt pe 16 și 30 martie (bilete aici), iar pe 23 martie se joacă și versiunea montată de Leta Popescu la Teatrul Național Târgu Mureș.

Gabi a fost inspirat să dezvolte textul în urma unui articol pe care l-a publicat în VICE România, unde relata povestea adevărată a unui preot care luptă să schimbe Constituția României, în timp ce propriul său fiu este gay.

În calitate de actor, Gabriel a jucat în diverse spectacole de teatru și în filme, în România, dar și în alte țări europene. De la musicaluri (West Side Story, regizat de Răzvan Mazilu la Teatrul Odeon din București), la teatru social (Europes, regizat de Armel Roussel la Teatrul Național din Bruxelles, Belgia), la „Hai iu iu”, un concept realizat de Radu Afrim, pe muzica lui Vlaicu Golcea.

În vara lui 2018 va juca în lungmetrajul „Toni și prietenii săi”, în regia lui Ion Indolean. Pentru munca sa de jurnalist, a câștigat diferite recunoașteri, de la bursa oferită de Fundația Friends for Friends, la, cel mai recent, professional fellowship-ul Digicomnet oferit de Departamentul de Stat al SUA, o bursă oferită pentru 15 jurnaliști din 600 de aplicanți din Europa Centrală, de Est și Asia Centrală.

Gabriel Sandu, foto credits Adi Bulboacă

Povestește-ne un pic despre tine și cum ai dezvoltat pasiunea pentru film și teatru?

Teatrul mi-a stârnit interesul pe la patru-cinci ani, când am început să văd spectacole la Teatrul Evreiesc de Stat din București, unde tata lucra ca maestru de sunet. Uneori le urmăream reprezentațiile din culise, de printre actori, eram mic și mă pierdeam ușor printre ei.

Mi se parea fascinant să văd cât de diferiți erau actorii în culise și cum se schimbau complet pe scenă. Apoi mă duceam și în sală, să-i privesc de printre spectatorii care păreau hipnotizați de spectacol. Mi se părea incredibil că tocmai descoperisem că teatrul nu e adevărat și, în aceeași măsură, era cât se poate de adevărat pentru cei care voiau să creadă în el.

La fel și cu filmul, am văzut într-o iarnă un film cu niște actori într-un decor unde era vară. Mi se părea fascinant că poți să fii într-o lume care nu există și, totuși, e acolo, în fața ta.

Elena Morar, regizoarea spectacolului „Tatăl meu, preotul” și Gabriel Sandu, autorul textului - foto credits: Adi Bulboacă

Scrii în foarte multe locuri, acum ai scris și scenariul pentru o piesă de teatru. Te atrage mai mult scrisul, decât actoria? Te-ai gândit să joci în propria ta piesă, având în vedere că ești și actor?

Și scrisul, actoria și muzica sunt pasiunile mele. Mi-amintesc că atunci când m-am apucat de actorie în liceu, profesoara de română a fost destul de dezamăgită de faptul că, ușor-ușor, mă îndepărtam de domeniul scrisului.

Apoi, când am început să câștig tot felul de premii la festivaluri de liceeni pentru actorie, s-a mai îmbunat, a zis că ceva-ceva o fi acolo. Dar adevărul e că, deși m-am axat pe actorie o bună perioadă de timp, n-am abandonat niciodată scrisul.

Am scris o piesă de teatru chiar când eram clasa a 12-a și am câștigat câteva premii cu ea, la concursul DramAcum, dar și la FestCo. Au trecut zece ani, multe experiențe, și am scris a doua piesă de teatru: „Tatăl meu, preotul” - despre care am norocul să se joace în două montări foarte diferite, una la Teatrul Național din Târgu-Mureș, în regia Letei Popescu, și cea de la București, de la Teatrul Apollo111, în regia Elenei Morar.

Nu cred c-o să renunț niciodată la vreuna din pasiunile mele. Dar adevărul e că sunt domenii în care genul de implicare e complet diferit. La scris ai nevoie de anumită detașare, ca să poți da perspectivă lucrurilor despre care vorbești, pe când în actorie trebuie să fii cât mai prezent, perspectiva o dă regizorul sau scenaristul.

Paradoxal e că, mi se pare, cu cât scriu mai mult teatru, cu atât mi se pare că înțeleg mai bine job-ul pe care-l am de făcut ca actor. La vara o să joc unul din personajele principale din viitorul lungmetraj al lui Ion Indolean, care a câștigat premiul pentru debut la TIFF acum doi ani, și sunt foarte entuziasmat și de perspectiva lucrului cu el și de ceilalți colegi actori. Prefer proiectele astea, unde simt că am o chimie cu oamenii cu care lucrez.

Afis „Tatăl meu, preotul”

Cum ai ales subiectul pentru piesa „Tatăl meu, preotul”?

Subiectul din „Tatăl meu, preotul” m-a ales pe mine. Eram într-un bar din București, când un tip care știa că scriu pentru VICE mi-a spus că tatăl lui e preot, a strâns semnături pentru Coaliția pentru Familie, iar el e gay și și-a făcut coming out-ul în fața familiei, pentru că n-a mai suportat situația.

Am făcut un interviu, pe care l-am redactat sub forma unui testimonial, și de atunci mi-a rămas pe creier povestea asta. Mi s-a părut că e ceva ce merită ficționalizat într-un scenariu de teatru/film. Mi-am dorit mult ca personajul central să fie credincios, pentru că, să arăți conflictul dintre un ateu și niște credincioși e destul de la îndemână, dar un conflict din interiorul unei lumi a crediinței e mult mai dramatic. Și, de altfel, lumea familiilor din bisericii e o lume închisă, despre care știm puține, nu mai mult decât crâmpeiele care apar la televizor. M-a interesat universul acela al unei familii tradiționale, care se surpă tocmai din lupta pentru familia tradițională.

Cum crezi că afectează / transformă Coaliția pentru Familie societatea românească? Și de ce crezi că a prins atât de tare o astfel de inițiativă în România?

Coaliția pentru Familie a reușit să scoată la lumină niște atitudini nocive din societatea noastră și pe care acum e mult mai ușor să le cunoști, combați, dar să și stai la adăpost de ele.

Coaliția pentru Familie nu e doar o organizație care a adunat toți homofobii creștini, ei sunt mai mult de atât, iar dacă te uiți pe măsurile de pe agenda lor publică de pe site, te îngrozești. Ideile lor despre cum mama singură cu copil nu mai e familie, ci „menaj mono-parental” sau cum ar vrea ei să limiteze, la o adică, divorțul, par desprinse din distopia Handmaid's Tale și denotă un extremism de care orice societate echilibrată ar trebui să se detașeze.

La un moment dat, o asociație care face parte din CpF scria pe site-ul lor că să-ți bați copilul e ok, e semn de dragoste părintească, asta în contextul în care auzisem acum câteva zile raportul Procurorului General al României, despre câți copii ajung în spitale abuzați de părinți. Într-o țară cu asemenea probleme, numai să încurajezi părinții să-și snopească copiii nu cred că e necesar.

Nu sunt foarte convins că această Coaliție pentru Familie chiar „a prins” în România. Faptul că au 3 milioane de semnături, cu care se tot laudă de ani de zile, nu înseamnă că oamenii care au semnat se raliază cu toate pozițiile lor politice. Pe de altă parte, atât timp cât cuvântul „gay” va fi folosit ca o jignire, e ușor de imaginat că s-au găsit trei milioane de homofobi sau de indivizi care au semnat de teamă să nu le iasă vorbe că-s „pe invers”. E o problemă de educație în cea mai mare parte. Demonizăm tot ce nu cunoaștem.

Tatăl meu, preotul - foto credits: Adi Bulboacă

Cum crezi că se va finaliza toată aventura cu CpF și referendumul lor?

Referendumul lor ar fi un consum de resurse financiare publice incredibil, bani care pot fi folosiți în educație, în programe împotriva violenței domestice, în protecția copiilor, pe care ei proclamă sus și tare că îi apară de „pericolul homosexual”. Și mai cred că un rezultat al unui asemenea referendum ar fi în mod evident în defavoarea minorităților sexuale și asta datorita faptului că cei care ies majoritar la vot nu sunt cei cu valori progresiste.

Dar democrația nu înseamnă dictatura unei anumite pături sociale, înseamnă drepturi și responsabilități pentru toți. Să te folosești de viziunea unei anumite părți a populației ca să modifici Constituția și să transformi România într-un stat similar pe tema drepturilor omului cu Arabia Saudită, Turcia sau Egipt, e pur și simplu retrograd și de nedorit. Varianta cea mai fericită ar fi ca în cazul în care se face referendumul ăsta, cu oricare rezultat, să vina la pachet minimum cu parteneriate civile pentru toată lumea, o facilitate a statului pentru orice fel de cuplu trăiește împreună și are bunuri de împărțit și care le oferă partenerilor drepturi de bază, gen să se viziteze în caz de spitalizare.

Trăim în Uniunea Europeană, beneficiem de tot felul de facilități de pe urma ei și părerea mea e că ar fi bine să rămânem în zonă, nu să tragem spre Orient. Trebuie să-nvățăm că atât timp cât plătim taxe egale, avem drepturi și responsabilități egale, indiferent dacă unii credem în știință și alții în cărți scrise acum mii de ani sau într-o combinație de ambele.

Piesa ta de teatru a avut deja premiera, cum a fost primită de public? Care au fost primele reacții?

Au fost foarte bune. Am primit multe mesaje și cele mai emoționante au fost chiar de la oameni din interiorul bisericii, care se luptă cu problemele pe care le dezbate piesa. Oricât ar încerca Biserica să se lepede de slujitorii gay ai credinței, ei sunt în sânul bisericii, preoți sau viitori preoți, și n-or să dispară prea curând.

Cum se vede teatrul independent din România din interior. Care sunt problemele cu care se confruntă? Cum îl vezi pe viitor?

Se vede prin prisma programelor nebune ale actorilor, care sunt nevoiți să intre într-o mie de proiecte deodată, ca să poată supraviețui. Uneori răzbești să faci un proiect în independent, alteori nu, dar de cele mai multe ori cele mai mari probleme ale independenților sunt timpul, condițiile tehnice de lucru și lipsa unor asigurări sociale minime. Atunci când ești actor colaborator, chiar și într-un teatru profesionist, tu nu beneficiezi, de exemplu, de protecție în cazul unor accidente de muncă. Asta din cauza legislației care trebuie schimbată și care trebuie să includă și sectorul independent. Lucrăm acum la o formă de coalizare a independenților din cultură, sper să o scoatem la liman.

Vedem acum că industria de film din State este zguduită de multiple scandaluri de hărțuire/exploatare sexuală. În ce măsură ne putem aștepta la așa ceva și în România? Sau, mai bine zis, când crezi că vor ieși la suprafață și la noi astfel de exemple (pentru că e imposibil ca ele să nu existe)?

Nu știu ce să spun. Oricine se simte victima unor astfel de tratamente, ar trebui să facă un pas în față și să vorbească. Problema e că uitându-te la cum reacționează societatea noastră, nu prea-ți vine să o faci.

Uită-te la cazul Rimaru, publicitarul care a amenințat o groază de tipe, pe unele le-a umilit chiar și-n public. Acum se perindă pe la televiziuni și le denigrează pe fetele care l-au denunțat. Nu spun că nu are dreptul la apărare, evident că are, dar în ceea ce privește paradigma socială, suntem departe de cea din State.

Prăduitorii sexuali din SUA nu se plimbă pe canapelele televiziunilor să rușineze victimele. La noi un procent prea mare din populație crede că, de exemplu, victim unui viol e vinovată, „sigur a făcut ea ceva”. Ori citeam un studiu recent care arăta că obiceiul oamenilor de a consideră victimele vinovate vine din nevoia noastră de a crede cu orice preț că „lucrurile bune se-ntâmplă dacă faci bine” și, implicit, ți se întâmplă rahaturi dacă ești nasol. Da-n viața reală nu e chiar așa și o gramadă de nenorociri se-ntâmplă nevinovaților.

Și ar fi mișto să acceptăm că it is what it is, că viața este uneori pur și simplu super nasoală și nu trebuie musai să te găsești vinovat de delicte atunci când ești nedreptățit.

Topic-uri

interviu gabriel sandu gabi sandu teatru piesă de teatru teatrul apollo
Arată comentariile

NOIZZ URBAN BY FANTA

Vezi și

Extinde