De vorbă cu Marian Ursan: „Eu nu mă consider ca fiind un om care a trăit o dramă pe fondul etniei, dar nu înseamnă că dacă eu nu am pățit asta, lucrurile nu se întâmplă și nu sunt grave”

Share
328
Tweet
sursă foto: Marian Ursan // Facebook.com

Pe Marian Ursan poţi să îl vezi nopţile, pe străzile Bucureştiului, împărţind pături, saci de dormit, ceai cald sau medicamente oamenilor fără adăpost.

Sau distribuind prezervative şi seringi lucrătoarelor sexuale şi persoanelor infectate cu HIV. Face asta în calitate de lucrător social în cadrul Asociaţiei Carusel, pe care a înfiinţat-o chiar el.

Sau poţi să îl vezi zilele, în sălile Facultăţii de Sociologie și Asistenţă Socială a Universităţii din Bucureşti, unde le predă studenţilor noţiuni teoretice, şi mai ales, practice, despre ce înseamnă lucrul cu oamenii din grupuri sociale vulnerabile. Sau, mai bine, zis, să le împărtăşească din experienţa lui, aşa cum îi place să spună.

La fiecare început de an universitar, după ce se prezintă şi le dă mailul şi numărul lui de telefon, le spune noilor studenţi că este de etnie romă.

Marian Ursan este ambasador în cadrul platformei LikeRom - o iniţiativă a Agenției Împreună care prezintă poveștile de succes a 100 de profesioniști romi din toate domeniile. L-am întrebat pe Marian cum a ajuns să fie omul care este astăzi şi ce elemente îi alcătuiesc identitatea.

LikeRom

Ce te definește pe tine ca om și ca profesionist?

Ce mă definește sau mi-ar plăcea mie să mă definească ar fi grija pentru ceilalți oameni, atenția pe care o acord celorlalți oameni. Asta are legătură și cu ce mi-am ales eu să fac din punct de vedere profesional, dar are legătură și cu ce cred eu că ar trebui să se întâmple în viață.

Cum ai ajuns să faci ceea ce faci?

Vin dintr-o comunitate mică de lângă București, comuna Pantelimon. Când eram în clasa a IV-a, a trebuit să ne mutăm la București, pentru că mama ținea foarte mult să trăim într-un mediu mai bun pentru noi și mai ales, în felul ăsta, să putem să mergem mai mult la școală.

Toată familia mea lărgită și-a dat seama, într-un fel sau altul, că este foarte important să mergem la școală. Bunicul meu era lăutar, iar eu și verii mei am trăit în copilărie cu gândul că și noi vrem să ne facem lăutari, însă el nu ne-a lăsat niciodată să facem asta, ne-a interzis. Spunea că este neplăcut de dimineață, când vrei să mergi acasă, ca oamenii să-ți ceară să mai stai să le cânți în plus. Spunea că asta nu e o meserie și că lucrurile s-au schimbat atât de mult, încât mai degrabă școala ar putea să ne aducă ceva mult mai bun, chiar dacă e mult mai greu.

Odată cu mutarea la București, mi-a fost foarte greu să mă adaptez și într-o mare măsură, a trebuit să stau în casă, pentru că nu-mi plăcea să ies afară, era un alt mediu. Urmăream foarte mult documentare la televizor și în felul ăsta am învățat despre ce înseamnă să trăiești cu HIV. Erau documentare care scoteau în evidență primul val de epidemie, înainte și după anii ‘90.

La 16 ani, am început să fac voluntariat pentru o organizație. Ce făceam eu atunci e să îngrijesc copiii care trăiau cu HIV, mă rog, să fiu un fel de frate mai mare, să stau mai mult cu ei, să vorbesc cu ei, să îi învăț lucruri, să îi ajut cumva să depășească niște momente din viața lor, să le dau medicamentele, să îi mai îngrijesc puțin la pat. Dar, în fine, ei și mureau, de altfel.

Care a fost traseul tău academic?

Când eram la liceu, m-am gândit să dau la Psihologie. Atunci era cu examen și prima dată am picat, așa că a trebuit să stau să învăț un an, să nu mai fac absolut nimic altceva și în fine, am reușit.

Ulterior, mi-am dat seama că nu mi-ar plăcea să stau într-un cabinet și că mai degrabă mi-ar plăcea să continui să lucrez pe stradă. Şi atunci am zis să îndrăznesc să fac un master de asistență socială. Am reușit, iar lucrul ăsta mi-a adus mai multă bucurie, pentru că am înțeles ce înseamnă să ai niște intervenții mult mai complexe, nu doar să stai la cabinet și să lucrezi la o serie de aspecte ale vieții emoționale ale unui om, și că mai degrabă e important și unde pune capul jos, ce mănâncă, cum se confruntă cu provocările vieții de zi cu zi.

Cum nu arăt neapărat a un om foarte de încredere, am zis că nu mi-ar strica să devin doctor în sociologie și să par mai serios. Și cumva am reușit să închid zona asta de formare academică. Pe lângă faptul că am învăţat cum să dezvolt o serie de intervenții pentru oamenii care se confruntă cu  vulnerabilități multiple, cred că lucrul ăsta ajută și pe familia mea, pentru că în tot timpul ăsta am fost de multe ori departe de ei și nu am ajuns întotdeauna la masă când m-au invitat ei și uneori, poate ei se pregătiseră doar pentru mine să vin acasă.

Care au fost cele mai mari provocări pe care le-ai avut de când lucrezi la Asociaţia Carusel?

Munca pe stradă nu începe când pleci pe stradă, începe cu câteva ore înainte, timp în care trebuie să pregătești mașina, să pui toate materialele de care ai nevoie, mâncare, ceaiuri, saci de dormit, pături, consumabilele medicale, seringi, truse medicale. De multe ori, munca asta pe care o facem noi nu e una care să aducă niște schimbări semnificative în bine. Mai degrabă, noi încercăm să ținem în viață niște oameni, nu neapărat să îi vedem a doua zi cu servietă și să meargă la un loc de muncă bine plătit. De cele mai multe ori, noi pierdem bătălia asta, dar chiar şi atunci când o pierdem, tindem sau ne dorim foarte mult ca oamenii ăștia să moară într-un mod decent, să nu moară în stradă, în șanțuri, în boscheți, așa cum se întâmplă de cele mai multe ori. Și chiar și atunci când mor, măcar să aibă o înmormântare așa cum poate ceilalți din jurul lor își doresc, nu neapărat cum ne-am dori noi.

De-a lungul timpului, au fost probleme legate de cum înţeleg autoritățile locale munca pe care o facem. Nu că n-ar exista evidențe științifice care să indice eficiența muncii noastre, dar pur și simplu, au alte păreri despre cum ar trebui să se întâmple lucrurile în comunitate și ne roagă să stăm puțin mai departe. Asta ca să nu spun că ne roagă să evacuăm, să ne mutăm centrul sau închidem o activitate sau alta, pentru că dacă n-ar fi așa, ar veni ei și ar închide.

Pentru noi e o provocare să plătim lumina, să strângem bani pentru seringi, pentru prezervative, pentru saci de dormit, să strângem bani pentru adăpost, pentru mâncare, pentru tot ce înseamnă viața unei organizații. Cred că asta pățesc cele mai multe dintre organizațiile mici, mijlocii, independente, care stau departe de banii publici, cum stăm noi. Nu ne interesează banii publici. Sunt foarte scumpi banii publici, de fapt.

Cât de importantă este etnia pentru tine?

Etnia este foarte importantă, pentru că atunci când stau eu cu mine și mă gândesc la cine sunt, ce fac, ce mă definește, atunci elementul ăsta este foarte puternic. Cred că etnia, ca și alte lucruri din viața unui om, ca orientarea sexuală sau religia sunt lucruri foarte personale, intime.

De cele mai multe ori, componentele astea le-au adus unora o serie de prejudicii, de neajunsuri și mă refer la marginalizare, stigmatizare, discriminare. În același timp, la mine e vizibil că provin dintr-o altă etnie, dar de-a lungul timpului, oamenii mai degrabă vorbeau cu mine în engleză, pentru că nu asociau culoarea tenului meu cu etnia romă, ceea ce bineînțeles că este o formă de discriminare, poate una mai puțin amară, dar tot despre asta este vorba.

Eu nu am trăit provocări de genul ăsta într-un mod foarte direct. Când eram mic, în comunitatea noastră de lângă Bucureşti, cei mai mulți eram romi, acolo nu se discuta în termeni de rom sau român. Mai târziu, când m-am mutat la București, parcă să fi auzit ceva comentarii, dar pentru că am început să activez în alt mediu de la 16 ani, nu am avut ocazia să primesc lovituri de felul ăsta. Mai târziu, mediul academic m-a protejat de astfel de elemente, de discuții, de nimicuri de genul ăsta. Adică uitându-mă în urmă, eu nu mă consider ca fiind un om care a trăit o dramă pe fondul etniei, dar nu înseamnă că dacă eu nu am pățit asta, lucrurile nu se întâmplă și nu sunt grave.

Ce rol crezi că ar putea să aibă o platformă de profesionişti romi?

Cred că rolul platformei ar trebui să fie unul care provoacă tinerii, poate în special tinerii romi, mai ales pe acei tineri care la un moment dat au auzit o discuţie în familie despre etnia lor, dar discuţia aia a fost foarte scurtă şi nimeni nu a mai dat detalii. Şi cred că nici ei la rândul lor n-au mai întrebat, de teamă să nu afle nişte lucruri despre familia lor.

Sper ca tinerii să regăsească în poveştile noastre elemente pe care şi ei le simt în viaţa lor şi să le aducă încredere, curaj, poate şi puţină nebunie, astfel încât să îndrăznească să se gândească că şi ei pot avea o viaţă mai bună, să îndrăznească să meargă către o şcoală mai bună, să viseze la un loc de muncă mai bun şi, totodată, încă de pe acum să-şi facă planuri de cum ei la rândul lor vor putea să-i ajute pe ceilalţi care vor urma în spatele lor, o altă generaţie.

__________________________________________

*Interviu realizat de Andrei Bucureci și editat de Delia Marinescu

Sursa: Noizz.ro

Arată comentariile