Tedy Necula, regizorul primului film inspirațional românesc: „O persoană cu handicap e orice om care a spus măcar o dată-n viață NU POT”

Share
220
Tweet

Vinerea asta la cinema o să-ți amintești cât de norocos ești, câte motive ai să zâmbești încontinuu și cât de frumoasă e viața, în general, în ciuda obstacolelor pe care ți le aruncă mereu în cale.

Vineri, 26 octomrie, va intra în istorie ca ziua debutului în cinema al primului film inspirațional românesc. „Coborâm la prima” urmărește un grup de bucureșteni prinși într-un metrou care s-a blocat între stații. Cât așteaptă remedierea problemei, călătorii interacționează, se deschid unii față de alții, evoluează, iar în final coboară la prima complet transformați în urma experienței. Totul se petrece a doua zi după tragedia din Colectiv, un moment care a zguduit întreaga țară și – spune regizorul - ne-a apropiat ca nație.

Poster oficial pentru „Coborâm la prima” Foto: Inspirational Filmmaking, via descoperabucurestiul.eu

„Coborâm la prima” e debutul în lungmetraj de ficțiune al lui Tedy Necula, primul regizor român cu dizabilități. E specialist în regizat și produs filme inspiraționale, având în CV peste 40 de documentare care tratează proiecte și cauze sociale în Europa. Prin toate filmele lui încearcă să inspire, să transmită optimism, să pună într-o lumină pozitivă chiar și locurile unde alții descoperă doar drame.

Am stat de vorbă cu Tedy Necula ca să aflăm mai multe despre povestea filmului, despre culisele lui, despre cum a reușit să depășească dificultățile tetraparezei și să-și clădească o carieră impresionantă în cinematografie. Mai presus de toate, ca să aflăm concret ce-i ăla „film inspirațional”.

NOIZZ: „Coborâm la prima” e despre un grup de călători care interacționează într-un metrou blocat între stații. Cum ai ajuns să lucrezi la filmul ăsta?

Tedy Necula: Background-ul meu e în zona asta de povești inspiraționale. Simt foarte tare că noi, oamenii, avem nevoie de povești pozitive, de inspirație, de lucruri care ne bucură că suntem împreună prin spațiul ăsta. Când eram în liceu, mergeam foarte mult cu metroul. Îmi plăcea să încerc interacțiunea asta vizuală, eye contact, că mi se pare foarte intens și îmi place să râcâi omul în ochi, să văd ce-i dincolo. Într-un spațiu atât de mic ne ferim privirea, ne e teamă de interacțiunea asta. Fie pare prea intimă, fie ne e teamă că nu avem ce să spunem cu ochii. Când colo, e foarte mult în partea ailaltă.

Plecând de la ideea asta, în facultate am făcut un scurtmetraj care se chema „Ochio”. Era un tip care intra într-un vagon de metrou, încerca să facă eye contact, toată lumea îl evita, până când o gagică îi face jocul. Se uită ochi în ochi amândoi, după care tot vagonul se uită la ei doi ca la niște ciudați. Și plecând de la ideea asta, îmi vine: „Băi, cum ar fi să fac <<Ochio>> lungmetraj?”. A durat 7 ani, multe rescrieri, care au fost făcute de scenarista Alexa Axinte, și așa a ieșit „Coborâm la prima”.

Trailer „Coborâm la prima” Foto: Screenshot YouTube/Tedy Necula | youtu.be/LJ6EpG43Rkw

Acțiunea filmului se petrece a doua zi după incendiul din Colectiv, dar ai spus că nu e un film DESPRE Colectiv. Ce rol joacă tragedia asta în contextul poveștii?

Păi îi dă „cojones”, îi dă greutate. Am zis: „Cum ar fi să se oprească într-un moment-cheie?”. Și am ales a doua zi după Colectiv, pentru că simt că ăla e momentul care ne-a pus împreună, ca nație, ca... colectiv. Cumva, suntem împreună în metrou cum suntem în lume și din când în când ne vorbește un conductor, care o fi el... Momentul Colectiv am simțit că e potrivit cu metafora metroului.

Dacă mergi în fiecare zi cu metroul, dacă mergi cu autobuzul, dacă te urci în lift, până apuci să faci interacțiunea aia naturală și să găsești în ălălalt pe tine, durează ceva. Oprirea în orice spațiu în care ești cu alții undeva te face să te agiți, să te revolți, după care să accepți, să te deschizi și să te cunoști. Cam ăsta e procesul pe care l-am descoperit.

Călătorii pe care ne axăm sunt: un preot, un fost pușcăriaș, o asistentă medicală, o tânără însărcinată, trei studenți, un cuplu de bătrâni, o pereche de părinți îndurerați de dispariția fiului lor, trei tipi gălagioși, un dansator gay și două moldovence. Cum ai reușit să jonglezi cu atât de multe personaje?

N-am reușit eu. A reușit mai întâi Alexa (n.r. scenarista). Eu am avut ideea filmului. Majoritatea personajelor erau încă de la prima scriere, de prin 2013. S-au mai cizelat cumva pe parcurs. Povestea pușcăriașului pe care o s-o vedeți e o poveste reală pe care am descoperit-o în gară la Brăila. Nu dau mai multe spoilere, dar mi-am dorit să fac scurtmetraj după ea.

Mi-am dorit să am câțiva actori specifici în film și asta mi-a reușit. Victoria Cociaș, care a fost maică-mea în „Noro”, al lui Radu Gabrea, în care am jucat când aveam 12 ani. Mi-am dorit foarte tare să o am în primul meu lungmetraj și m-am bucurat că a acceptat și face un rol foarte fain lângă Costică Drăgănescu. Un cuplu foarte fain de bătrâni.

Am introdus cuplul părinților care merg să-și identifice copilul, din nou, inspirat după un cuplu real. E un mix de emoții, un film pozitiv, și de-aia am dat-o că e primul film inspirațional românesc și toată lumea întreabă ce dracu’ e ăla „inspirațional”. Fiecare cu definiția lui. Un video inspirațional, după ce-l vezi, te face să apreciezi mai mult ce e bun în jurul tău, ce e bun în viața ta, oamenii de lângă tine, ce faci tu OK.

Mi-am dorit și îmi doresc să fac filme pozitive. Dar în pozitiv oricând vei găsi oscilații ca la bătăile inimii – cursul vieții – și filmul merge pe aceeași schemă: sus, jos, sus, jos. Avem nevoie de câteva căderi în film ca să le dăm eroilor ascensiunea de pe urmă.

Tedy Necula și modelul heartbeats Foto: Screenshot YouTube/TEDx Talks | youtu.be/OXZ4py3UH3Y

În filmul tău, personajele se deschid, socializează și evoluează în urma experienței. Cum crezi că ar decurge în viața reală o scenă cu bucureșteni blocați ore întregi în metrou?

Păi ESTE o scenă reală. După ce am terminat filmările, la două-trei zile, a fost știre că un metrou s-a oprit 45 de minute între Unirii și nu știu ce. De ce dracu’ nu am fost acolo cu trei camere să fac filmul live? De ce? Pentru că e ca în viață. Toate chestiile astea pe care le iei și au în esență viața nu sunt prelucrate. Felul în care interacționăm e același: ne ferim, ne alea, dar dacă ești lângă ăla două ore trebuie să zici ceva. Poți să descoperi lucruri.

E primul film inspirațional românesc realizat de primul regizor român cu dizabilități. Mai sunt și alte recorduri pe care le dobori cu ocazia asta?

Nu sunt recorduri. E primul film inspirațional. Eu fac o diferențiere între „inspirațional” și „motivațional”, deși americanii poate că nu o fac. Inspirațional e atunci când tu alegi ce-ți iei din ce-ți spune un om, ce împărtășește cu tine, ce citeși sau ce trăiești. Motivațional e ăla: „5 pași să te dai cu capul de lustră”. Știi, cărțile alea. Și dacă ai trecut prin alea 5, ești gata! Nu așa merge viața.

Poster oficial pentru „Coborâm la prima” Foto: Inspirational Filmmaking, via Cinemagia

A fost o vreme în care label-ul ăsta „Primul regizor cu handicap din România” mi s-a părut că nu funcționează. Eram în liceu când au fost câteva agenții care au refuzat să lucreze cu mine. Pe bună dreptate, adică n-aveam un mare background. Am luat-o personal. Zic „Hai, că-mi fac eu agenția mea”, care cum crezi că s-a numit? „The Handicapped”. M-am gândit că dacă o numesc așa, trecem de vrăjeala asta cu preconcepții, primii pași, hahaha, e funny... până când vreo 2-3 branduri mari mi-au zis „Băi, noi vrem să ne asociem cu Tedy Necula, care face chestii mișto, dar nu vrem cu The Handicapped, pentru că nu simțim că ne reprezintă”. Și mi-am dat seama că mi-am dat cu tesla singur, pentru că ceea ce voiam să depășesc – de fapt – mi-am pus în cap. Drept pentru care nu mă mai dau așa mult pe partea asta, pentru că e vizibil. Lumea mă știe pentru ce fac, pentru ce spun, nu e chestie de marketing.

Ești și regizor, și scenarist, și actor, și producător, și speaker motivațional, și trainer în comunicare socială, într-o vreme cochetai și cu webdesign-ul. Cum reușești să te împarți în atâtea locuri simultan?

Nu, nu le fac pe toate. Asta-i așa, o arhivă... Pe IMDb? Mai rămâne să fiu președinte! Am încercat din mai multe. Am început cu webdesignul înainte de liceu, când încă nu descoperisem filmul ca regizor. Mă gândeam că-mi trebuie muncă la birou și că nu voi putea să alerg, să merg foarte mult... Aiurea, acum sunt numai prin avioane și sfidez certificatul ăla de handicap. Mi se pare funny. Am început treaba asta cu webdesign și încă mă atrage să deviez de la ce fac. Ca să-mi mai relaxez neuronii și cu altceva.

Partea de speaker motivațional a apărut dintr-o întâmplare: în 2008, când Fundația Licinium m-a invitat în Camera Deputaților să țin un speech de ziua non-discriminării persoanelor cu handicap. Auzeam pe-acolo definiții mari, lungi de 5 paragrafe, ale persoanelor cu handicap și zic „Hai să vă dau și eu definiția mea”. Am dat o dumă. Am zis „o persoană cu handicap e orice om care a spus măcar o dată în viață <<nu pot>>, pentru că ăla a fost handicapul lui atunci”. Ăia au aplaudat, toată lumea happy, și așa am ajuns speaker motivațional. Simplu.

Tedy Necula

Ai vorbit mai devreme de „Noro”, filmul cu care ți-ai început cariera în 2002. Regizorul Radu Gabrea te-a descoperit răsfoind albumele foto ale Centrului de Zi „Aurora”. Cum crezi că ar fi decurs viața ta dacă nu ți-ar fi remarcat poza atunci?

Nu știu. Probabil că eram webdesigner. Habar n-am, deși e foarte interesantă chestia asta. Eu am avut de când eram mic o atracție către camere video, aparate foto. Taică-miu, lucrând în cinelogistică, știa să filmeze și filma pentru o asociație unde era membru-fondator, pentru o asociație de părinți ai copiilor cu handicap. Asta prin ’92, ’91. Și într-o dimineață, stăteam cu bunicii și cu ei, și bunică-miu a avut un accident în baie. Ușa la baie era deschisă. Eu pe-atunci mergeam în genunchi – n-am putut să merg în picioare până la 5-7 ani. Primul meu instinct când am văzut că maică-mea și mătușă-mea îl țineau pe bunicul în baie, de limbă, de alea, a fost să pun mâna pe camera video a lui tata și să mă uit prin ea. Deci aia a fost prima mea tentativă de documentar. Și când mi-am adus aminte de chestia asta, zic „Bă’, ești nebun?”. Apropo de chestiile pe care le ținem cumva în memorie și ne urmăresc. Nu știu ce-aș fi făcut dacă nu era Gabrea, dacă nu era „Noro”. „Coborâm la prima”, în schimb, e dedicat lui Gabrea.

Tedy Necula în „Noro” (2002) Foto: Screenshot YouTube/Lombarzilor8 | https://youtu.be/G58L2-6XUzs

În autobiografia ta de pe CineMagia, ai scris că din cauza tetraparezei îți lipsesc viteza și dicția. Cum ai reușit să depășești obstacolele astea mai ales ca regizor, unde trebuie să comunici non-stop cu actorii?

Mi s-a spus foarte des că pe platou vorbesc foarte clar, pentru că vorbesc tare ca să mă audă toată lumea, drept pentru care deschid gura, deci sunt mai citeț. În speech-uri am mai exersat chestia asta, deci nu mai simt neapărat că am toate prunele pe care le aveam acum un an de zile, spre exemplu. Deci nu e nicio corelare între ce vezi fizic și ce fac acolo. Am zis-o mereu, e valabil și-n business, și-n dragoste, și-n sex, și-n toate: „Când te vinzi tare, ești tare, dar cât timp o arzi prost ești prost”. E totul un element de cum te arăți și să fii cum te arăți, că nu poți să prostești pe nimeni. Chestiile astea vin cu experiența, cu exercițiul, e clar că mai dai fail, dar mă simt un tip norocos în general.

Și am contacte. Și filmul ăsta, și toată cariera mea se bazează pe networking. Am învățat networking de la „Business Days”, un eveniment de business în care asta înveți: să faci networking, să vorbești. L-am cunoscut pe Adrian Păduraru care, ulterior, mi-a devenit și naș de fostă cununie, prieten apropiat. El m-a învățat alte lucruri. O bucurie în filmul ăsta a fost că l-am avut pe Adi Păduraru alături de Teodora Mareș, același cuplu ca acum 33 de ani – e o surpriză pentru public. Toate chestiile astea se leagă, știi? Și nu simți neapărat evidentul pe care alții îl văd. Când dau de-o oglindă poate că-l mai simt, dar nu e prea mult timp de stat acolo.

Trailer „Coborâm la prima” Foto: Screenshot YouTube/Tedy Necula

„Coborâm la prima” are premiera națională pe 26 octombrie. În perioada aia concurează la box office cu „First Man”, povestea lui Neil Armstrong, și cu „Bohemian Rhapsody”, filmul despre viața lui Freddie Mercury. Pare o luptă destul de dificilă. Cum crezi că se va descurca filmul tău?

Vom vedea, nu știu ce să zic. Avem o campanie foarte puternică în marketing. Cred foarte mult în businessul de film și, dacă vrei să-l scoți pe piață, ai nevoie de marketing șmecher. Vedem, sperăm că bine. Faptul că am lansat trailerul și în trei zile a făcut 300.000 de vizualizări organic și vreo 4.000 de comentarii cu oameni care se invită unii pe alții să vadă filmul la cinema, nu online, eu zic că o să fie o conversie destul de bună. Avem un parteneriat cu Kaufland prin care ducem filmul în 30 de orașe, și în cinematografe, dar și în 60 de licee care vor vedea filmul și vor interacționa cu actorii. Tot în perioada aia se lansează și multe alte filme bune românești. E competiție, asta-i piața. Nu știu ce va fi. Doamne ajută să ieșim pe plus cu mult!

Mulți regizori și producători fac filme în primul rând pentru festivaluri, pentru critici, mai ales în perioada Oscar Season. Pentru tine cât de mult contează premiile?

Să știi că poate sună prost, dar eu gândesc în conversie în bani. Dacă premiile alea îți aduc distribuitori și distribuție – uite, cum a luat (Radu) Jude, ăla mi se pare cel mai tare premiu de la Europe Cinemas: i-a băgat filmul (n.r. „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”) în toate cinematografele din rețeaua Europe Cinemas. Foarte tare! Poate mai vrei Premiul Publicului, ca să știi că chiar o să ai public la film. E un etalon foarte bun. Îmi plac festivalurile ca mod de afișare și de interacțiune cu un public, ca mod de interacțiune cu industria, care-i foarte important.

Trailer „Coborâm la prima” Foto: Screenshot YouTube/Tedy Necula

Nu știu să fac film pentru festival sau pentru public. E primul meu lungmetraj de ficțiune. Mă străduiesc să fac filme care bucură publicul, care-l inspiră și care prin trailer și prin povestea pe care o transmit fac publicul să vrea să vină, să vadă filmul, și care e marketat corespunzător. Că poți să ai superfilm și, dacă nu înțelegi că trebuie băgați bani, poate la fel de mulți sau și mai mulți în marketing față de producție, n-ai făcut nimic.

Ai de-abia 29 de ani, deci ai toată viața înainte...

N-ai de unde să știi când te calcă mașina.

Presupunem că ai o viață întreagă înainte. Ce ți-ai propus mai departe în carieră?

Al doilea film. Momentan, e foarte mult de lucru pe lansarea filmului ăstuia. Atât de mult, încât nu văd foarte departe față de luna viitoare, și încerc să-l iau în pași. Ceea ce știu că-mi doresc pe viitor e să fac filme la fel de pozitive sau să învăț să le fac și mai appealing din punctul ăsta de vedere. Îmi dau doctoratul pe o temă care mă interesează: cum influențezi pozitiv o națiune prin mixul de audiovizual, film, content etc. pe care-l dai. Și atunci e în direcția a ceea ce fac.

Publicul a devenit destul de selectiv în privința mersului la cinema, din mai multe motive: lipsă de timp, prețul biletelor, accesibilitatea divertismentul pe net ș.a.m.d. De ce ar trebui oamenii să meagă la cinema să vadă filmul TĂU în defavoarea altora?

Pentru că e o poveste făcută să te impacteze. Să se ducă pentru că-i un film care merită văzut, e o poveste inspirațională cu niște actori foarte mișto. Nu vindem drame, vindem bucuria de a fi români împreună într-un spațiu, oricare ar fi el. Și cred că pentru „100 de ani de România”, filmul ăsta definește foarte bine spiritul nostru care, atunci când se deschide către ceilalți oameni, știe ce să facă bine cu ei și alături de ei.

***

Coborâm la prima”, primul film inspirațional turnat vreodată în România, are premiera națională vineri, 26 octombrie. Mergi să-l vezi, că o să-ți însenineze toată ziua!

Topic-uri

Tedy Necula interviu coborâm la prima film inspirational film romanesc regizor premiera
Arată comentariile

NOIZZ URBAN BY FANTA

Vezi și

Extinde