Am văzut Horror-ul momentului fără să leșin și fără să vomit, ceea ce m-a dezamăgit

Share
15
Tweet
Victoria Pedretti în rolul lui Nelly Crain / The Haunting of Hill House Foto: Netflix

Toată lumea se vaită de atacuri de anxietate, senzație de leșin și stări de greață după ce urmărește serialul ăsta. L-am bingiuit și eu, sperând să mă lase cu sechele, dar n-am reușit decât să ațipesc constant.

The Haunting of Hill House” (tradus generic „Casa Bântuită”) e cel may hyped serial de pe Netflix în momentul de față, poate chiar cel mai hyped serial din întreaga lume. Criticii de pe Rotten Tomatoes îl recomandă în proporție de 92%, cinefilii de pe IMDb i-au dat uluitoarea notă 9.1, iar comunitatea Twitter dă pe-afară de anxietate și tweet-uiește încontinuu cu lumina aprinsă, privind mereu peste umăr. Acest prim sezon alcătuit din 10 episoade a devenit un fenomen global, o nebunie care te entuziasmează și-ți creează așteptări imposibil de atins.

Carla Gugino în rolul Oliviei Crain Foto: Screenshot Netflix

Așa a fost și în cazul meu. Tot citind atâtea laude și mesaje scrise cu mâini tremurânde, eram pregătit pentru o experiență tulburătoare care să-mi compromită somnul multă vreme. Hype-ul a atins cote maxime când i-am văzut numele lui Mike Flanagan în rubrica „regizor”. E mintea din spatele „Gerald’s Game” și „Hush”, alte două producții originale Netflix care chiar m-au dat pe spate.

Poster oficial pentru „The Haunting of Hill House” Foto: Netflix

Povestea ne poartă în sânul familiei Crain, o gașcă desprinsă parcă din peisajul rural românesc: părinți + 5 copii. În 1992, clanul se mută temporar în Casa Hill, o vilă gigantică devenită ruină de-a lungul deceniilor. Soții Olivia (Carla Gugino) și Hugh Crain (Henry Thomas) plănuiesc s-o reabiliteze, să o readucă la gloria de odinioară, ca s-o poată vinde ulterior pe o sumă frumoasă. Doar că Hill House se dovedește a fi mai mult decât o simplă casă, iar Crainii descoperă că nu sunt singurii ei locatari.

Familia Crain în 1992 Foto: Netflix, via Variety

În paralel urmărim grupul în prezent, o familie destrămată care nu și-a putut reveni după întâmplările macabre ale verii lui ’92. Copiii traumatizați sunt acum adulți cu diverse tulburări psihologice, care fac tot posibilul să ducă o viață normală ignorându-și trecutul. Doar că trecutul îi prinde din urmă, iar familia Crain se vede nevoită să revină în casa blestemată ca să poată încheia definitiv capitolul ăsta. Nu are rost să povestesc mai mult, pentru că scenariul e foarte întortocheat și adesea greu de procesat.

Frații Crain, în prezent Foto: Netflix, via faroutmagazine.co.uk

Din păcate, „The Haunting of Hill House” începe extrem de promițător, decelerează după 3-4 episoade, după care se împotmolește complet în dramă familială și monologuri interminabile. Nici măcar nu l-aș încadra în genul „Horror”, ci mai adecvate îmi par tag-urile „Drama”, „Thriller” și „Fantasy”. E pe stilul „Crimson Peak”, al lui Guillermo del Toro.

Hill House Foto: Screenshot Netflix

Calitatea producției e indiscutabilă și, tehnic vorbind, merită toate laudele. Se vede că Netflix o duce bine, că-și permite să bage bani grei în titluri originale promițătoare, asigurând un stil vizual impecabil. Nemulțumirile mele țin de scenariu, de ritm și de deciziile creative legate de montaj.

Michiel Huisman (dreapta) în rolul lui Steven Crain Foto: Netflix, via IndieWire

Să le luăm pe rând. Scenariul mizează inițial foarte mult pe spiritele malefice din Hill House și pe confruntările copiilor cu ele, după care uită complet că spune o poveste de groază și se blochează în dramă. Trec în prim-plan conflictele dintre personaje, problemele lumești ale fraților și blocajul comunicațional dintre ei. Firul epic principal e dat pe pauză timp de câteva episoade, suficient încât să-ți piară total interesul, iar aici intervine frustrarea mea cu privire la ritmul serialului.

Familia Crain la un priveghi Foto: Netflix, via m.fatosdesconhecidos.com.br

Spre exemplu, se irosește un întreg episod pe lupta unui personaj cu dependența de heroină. Recunosc, e un subiect interesant abordat într-un mod captivant, dar tot deviem prea mult de la subiectul principal și părăsim complet sfera supranaturalului. Dezamăgitor, în ansamblu.

Fiecare episod se axează pe un anumit membru al familiei, punând în oglindă trauma lui din trecut cu starea actuală. E un mod eficient de a organiza acțiunea, dar tot o să ai bătăi de cap în primele 2-3 ore amintindu-ți care cine e și memorând corelația dintre versiunile lor tinere și cele actuale. Ce încerc să zic e că ne complicăm inutil cu prea multe personaje, ca în „Game of Thrones”, iar unele – cum ar fi Shirley (Elizabeth Reaser) - puteau fi omise complet.

Montajul neconvențional e un alt minus major în viziunea mea, dar un plus imens în ochii altora. Povestea nu e bidimensională, nu urmărește doar capitolele trecut-prezent, ci se împiedică în ramificații care te pot debusola ușor. Ba urmărești personajele în copilărie, ba le vezi în urmă cu o lună, ba afli ce au făcut în seara precedentă, după care revii la episoadele copilăriei și înapoi în prezent. Tranziția dintre ele e foarte subtilă, uneori chiar imperceptibilă - o decizie creativă menită să sublinieze ideea de fluiditate a timpului, să contrazică structura liniară pe care mințile noastre înguste o percep în mod normal. Mișto, inteligent concept, dar jonglarea asta devine obositoare și irelevantă foarte repede.

Foto: Netflix, via Substream Magazine

Atmosfera e principalul „cârlig” care-ți menține ochii pironiți în fereastra Netflix. Crainii sunt mereu tulburați, veșnic bântuiți de regrete și amintiri răscolitoare, iar tensiunea plutește în aer chiar și când nu se întâmplă nimic. Chiar și când doi membri ai familiei își petrec jumătate de episod discutând pur și simplu în mașină. Senzația asta generală de neliniște e rezultatul a ore întregi de build-up, de dezvoltat personaje, de disecat relațiile interpersonale și de presărat subliminal siluete dubioase pe fundal.

„The Haunting of Hill House” e un serial genial, o analiză psihologică excepțional de profundă a unei familii destrămate care încă trăiește în trecut. Dacă o tratăm ca Drama-Thriller, e o miniserie care va intra în istorie. În schimb, e o dezamăgire cruntă pentru fanii genului Horror, cărora sutele de tweet-uri entuziaste le-au promis atacuri de anxietate, stări de greață, leșin iminent și coșmaruri oribile. Nu-ți livrează nimic din toate astea decât dacă ești preșcolar. Așa că poți învinui marketing-ul pervers și titlul generic („The Haunting...”) pentru orele pierdute așteptând ca ceva terifiant să te șocheze și să-ți dea peste cap programul de somn. Sfatul meu e să-ți dozezi bine așteptările înainte să-i dai „play” pe Netflix, dar până la urmă să-i dai „play” oricum.

Nota mea: 8/10

Sursa: Noizz.ro

Arată comentariile