Am fost să văd Moromeții 2 și am înțeles familia tradițională mai bine

Gruia Dragomir

Story Finder
Share
31
Tweet
Moromeții 2

Am văzut Moromeții (1) cu mulți ani în urmă. Nu l-am revăzut recent, pentru a mă duce cu prima parte proaspătă în minte la vizionarea celei de-a doua părți. Așa că nu pot face comparații prea relevante între cele două, dar nici nu m-a interesat acest lucru.

Rămăsesem din prima parte cu jocul excelent al lui Victor Rebengiuc în rolul lui Moromete. Mălăele face și el un joc bun în partea a doua, probabil unul dintre cele mai bune din cariera sa, dar departe de cel al lui Rebengiuc. Senzația generală e că ai venit la aceeași piesă de teatru, cu același decor, același regizor, cam același scenariu, dar actori diferiți, poate cu mai mult talent, dar mai puțin naturali (oricât de aiurea ar suna).

Imaginea este excelentă: poezie în alb-negru care te trimite cu gândul la Tarkovsky, dar și la peisajele din Aferim! Însă totul avansează lent, ca un cal bolnav, cu o dinamică greoaie și foarte multe personaje îngrămădite forțat, care nu fac decât să fragmenteze foarte mult șirul principal al poveștii.

Dacă mai adaugi și faptul că totul se întâmplă într-o sărăcie lucie, în care toată lumea e obsedată de ban și pământ, în care toți se urăsc dintr-un motiv sau altul, iar comunismul încolțește frumos, senin, ca o eutanasiere imaculată a tuturor durerilor... atunci ai obținut exact atmosfera apăsătoare a acestui film.

Nu prea există umor. Sau atunci când există îți vine să zâmbești cu un gust amar în gură. Morometele lui Mălăele e resemnat, un animal pe moarte, golit de energia și de cinismul înțepător pe care le poseda în prima parte.

Te uiți la familia Moromeții, în tot acest decor de țară, de rural tradițional, și n-ai cum să nu te gândești, având referendumul CpF proaspăt în minte, că așa arată familia tradițională românească. E greu să găsești o reprezentare mai bună. E greu să empatizezi cu ea, să ți-o dorești reînviată în 2018.

Nu prea există dragoste în familia tradițională a Moromețiilor, iar acolo unde există e forțată, e ținută în tensiuni și frustrări, alimentată de tot felul de dependențe bolnăvicioase. Niculae Moromete (interpretat cu mult talent de Iosif Paștina), fiul cel mic al lui Ilie Moromete, ar pleca să-și vadă de viață, departe de tot ce reprezintă tatăl său, dar n-are bani. Moromete are o relație de love-hate cu Niculae, ține la el, dar nu-i place că fi-su se crede mai deștept ca el și că vrea să plece să facă altceva decât ceea ce stabilise el ca-i bine pentru Niculae.

Fetele lui Moromete n-au parte de niciun fel de dragoste din partea părintelui, pare că ele nici nu contează, că nici nu există. Nevasta lui Moromete trăiește în frustrări și suspiciunea că Moromete o înșeală. E, bineînțeles, credincioasă, dar și nefericită, zgârcită și amară. Nu înțelege mare lucru din schimbările care urmează să se întâmple, decât prin prisma, prin filtrul bisericii. Realitatea pentru ea e ce spune popa, ce se zice la biserică.

Pe fundal, comuniștii încep să-și implementeze regimul, confiscă și naționalizează, iar pe agitatori îi fac să dispară. Astfel, Moromete se vede nevoit să-și doneze proprietățile copiilor, pentru că prea se „chiaburise”. N-o face cu prea mare tragere de inimă și își anunță copii despre acest lucru cu mare dramatism, cu ocazia unui parastas. E ocazia lui Niculae de a evada din cușca familiei tradiționale, lipsită de afecțiune, și de a-și face o viață în „minunata lume nouă”. Doar pentru a-și da seama că a evadat într-o lume la fel de violentă și de lipsită de sentiment.

Până la urmă, Moromeții 2 nu e un film de export, dimpotrivă, e unul croit special pentru a gâdila nostalgiile publicului din România. Dar și pentru a apăsa pe niște butoane sensibile pentru români: instalarea comunismului, similaritățile dintre acea perioadă (1945) și vremurile tulburi pe care le trăim acum, cu acest PSD la putere, familia tradițională în toată „splendoarea” ei și imaginea deloc romantizată a țăranului român (laș, cârcotaș, plin de ură și zgârcit).

Sursa: Noizz.ro

Arată comentariile