M-am îndrăgostit de Freddie Mercury și e numai vina filmului ăstuia

Share
16
Tweet
Rami Malek în rolul lui Freddie Mercury, în „Bohemian Rhapsody” Foto: 20th Century Fox

Îndrăgostit într-un mod hetero, cum e bromance-ul.

Despre „Bohemian Rhapsody” e vorba, biopicul lui Freddie Mercury, în care vedem cum un simplu hamal al aeroportului Heathrow din Londra a ajuns un superstar global. Nu din pură dedicație, ci sprijinit de un talent remarcabil și evidențiindu-se printr-o atitudine charismatică și deschisă care te forțează automat să-ți îndrepți atenția înspre el. E un om născut pentru lumina reflectoarelor, un tip care-și simte și își urmează conștiincios destinul evident.

Mi-am exprimat deja primele impresii despre „Bohemian Rhapsody” în recenzia asta, o analiză la cald scrisă cât se poate de rece, din dorința de a rămâne obiectiv axat pe calitatea filmului propriu-zis. Nu e o capodoperă, nu e un titlu care reinventează cinematografia, nu e genul de poveste pe care s-o urmărim în premieră absolută. „Bohemian Rhapsody” e un film clișeic, standardizat și lustruit peste măsură, dar rămâne – așa cum am zis – mai mult decât un simplu film. E o experiență unică.

Și simt nevoia să adaug câte ceva, pentru că nu i-am făcut suficientă dreptate inițial. Filmul ăsta e cel mai bun concert la care cred c-o să particip vreodată. Ca regulă generală, nu sunt fan al statului în picioare sau al ascultării unei piese interpretate live mai prost decât în studio, înghesuit ca o nenorocită de sardină între fani zombi. Urăsc concertele, asta încerc să spun. Și nici nu am fost vreodată mare fan Queen. Hit-uri precum „We Will Rock You” sau „We Are The Champions” le-am auzit până-n punctul în care mi s-a făcut greață, „I Want to Break Free” am perceput-o mereu ca pe-o piesă oarecare din repertoriul Magic FM, iar „Bohemian Rhapsody” m-a deranjat întotdeauna prin eterogenitate și lipsa unui refren concret.

Foto: 20th Century Fox

Totuși, „Bohemian Rhapsody” al lui Bryan Singer m-a făcut să mă îndrăgostesc pur și simplu de trupa asta britanică, s-o venerez ca melomanii anilor ’70, să-mi doresc un giga-poster cu Freddie Mercury pe ușa principală a apartamentului. De când am văzut filmul în avanpremieră, ard de nerăbdare să-l REvăd, să REascult hit-urile Queen în sala de cinema, să-mi vibreze iar tot corpul pe ritmurile lor neconvenționale. Vreau să simt din nou fiorii primei vizionări.

Prin asta excelează, de fapt, „Bohemian Rhapsody”. Poate că povestea e generică, pe alocuri în grav dezacord cu realitatea, dar totul a fost gândit astfel încât să aibă un mai mare impact dramatic. Au fost sacrificate fragmente de realitate pentru un plus de tensiune, au fost comprimate episoade autentice de dragul dinamismului, dar astea sunt decizii creative pe care le pot ignora - ba chiar aprecia -, pentru că lucrează în favoarea impresiei generale cu care te lasă filmul. Scenaristic vorbind, deciziile astea controversate au perfectă logică.

Foto: 20th Century Fox

Cum e faptul că, în film, Freddie află că are SIDA înaintea concertului „Live Aid” din ‘85, când – în realitate – a primit rezultatele analizelor abia în ’87. Din moment ce filmul tratează concertul de pe Wembley ca punct culminant, dezvăluirea prematură a bolii îi conferă un plus de gravitate. Crește miza scenei, iar asta garantează un final emoționant și memorabil.

Cât despre actorul principal, Rami Malek... Poate că omul ăsta nu a fost alegerea ideală în rolul lui Freddie Mercury. E clar că i-ar fi trebuit lentile de contact care să-i înnegrească ochii, pentru că Freddie nu avea irisul bleu. Poate că Sacha Baron Cohen s-ar fi potrivit mai bine fizic, așa cum fusese stabilit inițial. Dar Malek livrează o prestație absolut halucinantă – chiar genială - și pur și simplu se metamorfozează în solistul trupei Queen. Nu-i o copie fidelă a artistului real, dar convinge total și impresionează în contextul filmului.

Rami Malek în rolul lui Freddie Mercury Foto: 20th Century Fox

Actorul egiptean a făcut tot ce era omenește posibil, studiind mimica lui Freddie prin interviuri și disecându-i prezența scenică până la cel mai subtil tic. Nimeni nu-l poate reproduce 100% fidel pe Freddie Mercury, dar Rami Malek izbutește cu brio să-i capteze esența flamboaiantă și – implicit – să cucerească publicul. Nominzalizarea la Oscar îi e ca și asigurată. Încep să cred că ar merita trofeul mai mult decât Bradley Cooper. Un pic mai mult.

Aș putea să-ți descriu „Bohemian Rhapsody” în alte câteva zeci de rânduri, dar tot n-aș reuși vreodată să rezum perfect pelicula. Asta pentru că e o experiență în sine, un pseudo-concert-live de care trebuie să te bucuri neapărat în sala de cinema, o poveste fascinantă care nu poate fi percepută altcumva decât audio-vizual.

De când l-am văzut prima oară, ard de nerăbdare să revin față-n față cu marele ecran, înconjurat din nou de boxe gigantice care reproduc vocea uluitoare a lui Mercury atât de bine pe cât permite tehnologia actuală. De atunci n-am mai folosit YouTube-ul pentru altceva decât hit-uri Queen remasterizate, interviuri cu Freddie și clipuri din culise.

„Bohemian Rhapsody” mi-a generat o reală obsesie pentru trupă, dar mai ales pentru solistul ei extravagant, care va rămâne veșnic o engimă pentru muritorii de rând. Îl putem idolatriza, dar nu-l vom înțelege niciodată pe de-a-ntregul.

„Bohemian Rhapsody” rulează deja în cinema. Ia-ți dracu’ bilet odată, că nu știi ce pierzi!

Sursa: Noizz.ro

Arată comentariile