“Ana, mon amour”, doza cinematică de “realism irațional”

Ioana Motoc

HOT on Web
Share
127
Tweet
Afiș “Ana, mon amour”

Dacă te aștepți ca acest film să înceapă cu un dialog tipic românesc, obositor de complex, intuiția ta de cinefil funcționează cum trebuie. Iar efortul depus pentru a face față schimbului de replici dintre protagoniști s-ar putea să fie motivul pentru care îți va scăpa, cel puțin în primele secunde, o scenă pe care Hollywood-ul nu ar fi avut cum să o trateze atât de sec.

După succesul înregistrat cu “Poziția copilului” (Ursul de Aur la Berlinală), regizorul Călin Peter Netzer a revenit pe marele ecran cu o poveste bazată pe dinamica celor mai importante legături din viața unui om, pentru care a găsit inspirație în romanul ''Luminița, mon amour'', scris de Cezar Paul Bădescu. Nu i-a prea ieșit de data asta, însă. Nu cu dinamica, cel puțin.

“Ana, mon amour” se vrea a fi radiografia unei relații amoroase dezvoltate pe fondul traumelor copilăriei și a co-dependenței, dar nu atinge decât nivelul de puzzle incomplet, nejustificat, fără subînțeles și prea puțin deductibil, presărat cu scene explicite, clișee bazate pe idei preconcepute ale românilor și dramă. Multă dramă.

Atât de multă dramă încât nu avem cum să ne întrebăm ce le ține pe cele două personaje împreună împotriva tuturor timp de 10 ani. Doar sechelele lăsate de relațiile anterioare, obligația, obișnuința?

Ana și Toma (Diana Cavallioti și Mircea Postelnicu)

Afecțiunea trece neobservată, delicatețea e mecanică sau nu există. Până și sexul e gri în filmul ăsta. Și se presupune că acțiunea are loc în prezent, nu pe vremea când căsătoriile erau aranjate din considerente financiare, iar oamenii nu aveau educația unei relații civilizate de iubire.

Nu c-ar fi filmul românesc străin de așa ceva, dar parcă, de data asta, avem de-a face cu o doză irațională de realism și de trivial, din cauza căreia producția cade ușor în absurd. Un fir narativ care ar fi trebuit să ne prezinte dragostea, în toate etapele ei, ne face să ne întrebăm dacă aceasta există, de fapt, în cazul Anei și al lui Toma (Diana Cavallioti și Mircea Postelnicu).

Ana și Toma (Diana Cavallioti și Mircea Postelnicu)

Se încearcă trecerea în revistă a unor concepte precum anxietatea și psihanaliza, dar acest lucru se realizează atât de superficial, încât scenele par, mai degrabă, desprinse din seriale de mâna a doua, singurul lucru care reușeșete cât de cât să le salveze fiind prestația actoricească.

Deși, cel mai probabil, altul ar fi fost efectul dorit, caracterul ilar al filmului este dat de diferențele de bagaj familial și emoțional al personajelor principale, de obiceiurile aflate la limita grotescului ale românilor, dar și de ipostaza inedită în care avem ocazia de a-l vedea pe Vlad Ivanov, aceea de preot, după o lungă perioadă în care ne-a obișnuit cu roluri negative.

Alte nume importante din distribuție sunt Carmen Tănase, Vasile Muraru, Adrian Titieni, Răzvan Vasilescu și Tania Popa.

Per total, povestea este un bun exemplu de AȘA NU pentru doritorii de relații trainice și sănătoase și, dacă nici asta nu vă convinge, vă spunem că scena de sex, care a fost explicată drept “produsul unor efecte speciale”, nu pare deloc produsul unor efecte speciale.

''Ana, mon amour'' a fost premiat cu Ursul de Argint pentru “contribuție artistică deosebită”, în cadrul galei de premiere a Festivalului Internațional de Film de la Berlin. Distincția a fost acordată Danei Bunescu, pentru montaj.

PS. Nu e film la care să te duci cu frații mai mici sau cu părinții, pentru că sigur te vei simți inconfortabil.

Sursa: Noizz.ro

Arată comentariile