Pororoca, un film a cărui liniște apăsătoare îți sparge creierii ca un ciocan

Gruia Dragomir

Story Finder
Share
20
Tweet
Pororoca

Am plecat de la vizionarea filmului Pororoca zăpăcit, cu o revoltă și o furie inexplicabile. Aș spune că filmul astă e ca o boală contagioasă, intri în sala de cinema și pleci acasă metamorfozat, afectat, cu temperatură, un pic paranoic, dar sună urât, rău... sună ca și când ar trebui să te ferești de filmul ăsta. Nu e cazul.

Știi ce o să se întâmple în film, pentru că ți se spune în trailer, în sinopsis: Tudor (Bogdan Dumitrache) și Cristina (Iulia Lumânare) duc o viaţă de cuplu obişnuită, fără alte griji aparente, altele decât cele inerente, legate de creşterea şi educaţia copiilor: Maria (5 ani) şi Ilie (7 ani). Într-o duminică dimineaţă, Tudor iese cu copiii în parcul din apropierea blocului. Într-o clipă de neatenţie a tatălui, Maria dispare. Împreună cu alţi părinţi, Tudor o caută frenetic prin zonă. 30 de minute mai târziu, Tudor anunţă poliţia. Maria este considerată, oficial, dispărută.

Știi la ce să te aștepți, dar transformarea prin care trece Tudor în urma acestui incident este cea care te sparge în interior. Intri și tu, ușor și natural, în rolul lui Tudor. Ce ai face dacă ți s-ar întâmpla asta chiar ție? Copilul tău se evaporă pur și simplu, fără nicio urmă... Ce ai face? Cum te-ai comporta? Cum îți va schimba viața această întâmplare imprevizibilă?

Pe tot parcursul filmului (și după) te macină toate aceste întrebări, dar și faptul că începi să te identifici foarte mult cu Tudor și cu metamorfoza prin care trece el.

Filmul avansează lent, cu o liniște apăsătoare, întreruptă, din când în când, de câte o răbufnire nervoasă a lui Tudor sau a Cristinei. Și toată această liniște și lentoare, în care nu se întâmplă mare lucru, se lasă pe pieptul tău, din ce în ce mai tare. Te enervezi, ca spectator, pentru că, aparent, nimic nu se întâmplă.

Cineva din rândul din fața mea se ridică și pleacă până la toaletă, după popcorn sau la o țigară. Se întoarce după 15 minute și întreabă în șoaptă: „Ce s-a întâmplat?”, i se răspunde tot în șoaptă: „Nimic.”

Într-adevăr, nu prea se întâmplă mare lucru, deși se întâmplă... în mintea și în sufletul lui Tudor, interpretat magistral de Bogdan Dumitrache.

Toată liniștea din film vine și din neputința din jurul dispariției, iar Tudor e la fel de frustrat ca spectatorul din sala de cinema. La rândul său, Tudor a devenit și el un spectator neputincios al vieții sale, care e spartă în mii de bucăți de acest ciocan silențios care e dispariția fiicei sale.

Cristina îl învinovățește pentru dispariția fetiței lor. Părinții Cristinei îl învinovățesc pe Tudor pentru dispariție. Poliția își exprimă în nenumărate rânduri neputința de a face mai mult. Tudor, la rândul său, se învinovățește pentru tot ce s-a întâmplat.

Sub toate aceste presiuni începe să se miște valul, să ia naștere Pororoca din interiorul lui Tudor (fenomenul ce se manifestă pe cursul fluviului Amazon, prin care un front de apă ce poate atinge ȋnălţimea de 4,5 m şi viteza de 16-24 km/h pătrunde dinspre gura de vărsare a acestuia spre izvoare).

Pororoca mai este numit și „Marele zgomot periculos”, iar finalul filmului justifică această denumire, cu tot cu efectele sale devastatoare asupra personajului, dar și asupra spectatorului.

La sfârșit te ridici greu de pe scaunul din sala de cinema și tulburat. Știi că ai văzut un film bun, pentru că nu te lasă indiferent, te face să-ți pui întrebări despre viața ta, despre cum ai reacționa în această situație, dacă ți se poate întâmpla sau nu etc. Și te enervezi, pentru că îți dai seama că, cel mai probabil, ai avut în față o oglindă în care metamorfoza lui Tudor ar fi cea prin care ai trece și tu.

Sursa: Noizz.ro

Arată comentariile