„Un pas în urma serafimilor” mi-a redat încrederea în cinematografia românească

Share
369
Tweet
Un pas în urma serafimilor (foto: youtube.com)

Nu-i despre comunism și nimeni nu mănâncă ciorbă.

Știu că filmul a apărut deja de mai bine de-o săptămână, dar abia weekendul ăsta m-am dus la cinema să-l văd. Trailerul mă făcuse curios, dar găseam mereu scuze să amân („nu-mi plac filmele românești”, „e prea lung”, „n-am dispoziția necesară pentru o dramă” etc.).

Până la urmă mi-am făcut curaj și s-a dovedit a fi o decizie excelentă. „Un pas în urma serafimilor” e printre cele mai bune filme pe care le-am văzut tot anul, iar asta vine din partea unui sceptic în ce privește cinematografia autohtonă.

Party la Teologie (foto: youtube.com)

Când spun „film românesc”, de regulă mă gândesc fie la comediile comuniste cu joc actoricesc exagerat, teatral, fie la dramele contemporane în care toată lumea-i deprimată și cromatica e alcătuită exclusiv din nuanțe de gri. „Un pas în urma serafimilor” a refuzat să se înscrie în tiparul ăsta și m-a absorbit încă din primele minute.

Trailerul te induce în eroare, lăsând impresia că urmează un thriller tensionat și sobru, o critică dură la adresa Bisericii Ortodoxe Române în general, o dezbatere de două ore jumate’ pe tema dificultății de a-ți păstra credința într-un mediu toxic.

Ștefan Iancu în rolul lui Gabriel (foto: youtube.com)

Religia joacă mai degrabă un rol secundar. Filmul e o combinație între dramă, comedie și aventură. E un „coming-of-age” axat pe niște tineri seminariști la Teologie care fac tot posibilul să îmbine utilul cu plăcutul, fentând regulile stricte ale institutului și chiar încălcând porunci din Decalog. Gabriel (Ștefan Iancu), Aid (Ali Amir), Andrei (Alfred Wegeman) și restul găștii descoperă că Teologia nu-i deloc cum se așteptau, că minciuna și manipularea sunt la ordinea zilei și că trebuie să îmbrățișeze acest sistem abuziv pentru a-l învinge în cele din urmă.

Protagoniștii (foto: youtube.com)

Inamicul public #1 e preotul Ivan (Vlad Ivanov), un ipocrit diabolic și ingenios, hotărât să calce peste toate cadavrele posibile ca să obțină mai multă putere. Oscilează între zâmbete călduroase și urlete înfiorătoare, între mângâieri părintești și palme fulgerătoare. Vlad Ivanov interpretează excelent un antagonist complex și își eclipsează colegii de platou de fiecare dată când intră-n scenă. Dacă „Un pas în urma serafimilor” ar fi fost producție americană, Ivanov merita o nominalizare la Oscar.

Vlad Ivanov (foto: youtube.com)

În orice caz, toți actorii își fac treaba impecabil și reușesc să construiască un univers credibil. Au apus vremurile în care filmul românesc semăna cu o piesă de teatru, în care actorii parcă exagerau cu dicția ca să înțeleagă și spectatorii din ultimul rând. Puștii din „Un pas în urma serafimilor” vorbesc ca niște puști adevărați, natural și ocazional vulgar, fără să abuzeze de argou ca niște caricaturi de personaje.

Ispita, în carne și oase (foto: youtube.com)

Unul dintre puținele lucruri care m-au deranjat a fost durata peliculei: două ore jumate’ ține filmul lui Daniel Sandu, iar asta începe să se simtă spre final. Chiar și așa, tot nu m-am uitat la ceas.

Altă nemulțumire vizează punctul culminant, care mi s-a părut nesatisfăcător. Tensiunea crește treptat de-a lungul întregului film, nervii-ți sunt întinși la maximum în momentul decisiv, iar totul se rezolvă printr-un fâs metaforic. Stăteam cu ochii bulbucați înspre ecran și mă întrebam: „Pe bune, asta-i tot?!”.

Nu vreau să intru în detalii cu privire la acțiune, ca să nu dezvălui prea multe. Te încurajez să descoperi singur ce se întâmplă, să pășești cu încredere în sala de cinema și să lași deoparte eventualele prejudecăți față de cinematografia românească. „Un pas în urma serafimilor” e un film excelent și ar fi păcat să-l ratezi.

Sursa: Noizz.ro

Arată comentariile