Cum mi s-a părut Neversea 2018, în condițiile în care nu suport muzica electronică

Share
59
Tweet
Neversea 2018 Foto: Facebook/Neversea

Cel mai mare festival pe plajă din România a făcut litoralul să vibreze în ultimele patru zile. Armin van Buuren, Steve Aoki sau Alan Walker sunt doar câteva dintre numele pentru care zeci de mii de turiști s-au îngrămădit pe plaja Modern din Constanța. Eram și eu pe-acolo, deși nu dădeam doi bani pe artiști.

Probabil că te-ntrebi: „Ce dracu’ ai căutat acolo, dacă nu eşti în target?”. M-am dus de curiozitate, să văd care-i treaba cu festivalul pe care toată lumea îl ridică-n slăvi. Să înțeleg fenomenul.

Recunosc din start: muzica electronică mi se pare o joacă de copii pe care o poate compune oricine cu ureche muzicală, după câteva tutoriale video pentru un software de specialitate. Poți face un refren din numai 5 note, dacă le ordonezi inspirat şi memorabil, iar restul e bumți-bumți până ți se face greață. Îmi amintesc ceva ce a spus Cheloo acum nişte ani, citat care simt că se potriveşte în contextul muzicii electronice la modul general: „Dacă vreau să fac un album de Dubstep, cred că-mi ia patru zile”.

Nu înțeleg nici dragostea publicului pentru DJ-i, care pur și simplu mixează munca altora, de regulă mutilând-o şi integrând-o forțat în propria discografie. E ca și cum aș posta pe YouTube o compilație „Best Of” cu scenele mele preferate din Star Trek, iar lumea m-ar lăuda pe mine în comentarii, în loc să felicite creatorii serialului.

Acestea fiind zise, mi-a plăcut la nebunie Neversea.

*pauză dramatică*

În sfârşit, un festival muzical atent organizat până la cel mai mic detaliu! Spun asta gândindu-mă la: gardul montat de-a lungul malului mării, care nu te lasă să vii înot moca din Ucraina; la toaletele ecologice care miros a chimicale cu esență de lămâie; la scenele amplasate strategic astfel încât concertele diferite să nu fuzioneze haotic; la brățările de festival care joacă rolul de carduri bancare contactless - brățară care ți-e scanată şi care afişează instant pe smartphone poza ta din buletin, ca într-un „O mie nouă sute optzeci şi patru” mai puțin deprimant; suficiente standuri de băutură, ca să nu se mai formeze cozi interminabile; zone de relaxare cu hamacuri, leagăne, foișoare; Food Trucks cu ofertă variată; seifuri; stații de reîncărcat telefonul, cu mufe pentru orice model. Etc. etc. etc.

Era până şi săpun lichid pe chiuvetele de lângă WC, dacă-ți vine să crezi! Cică toaletele fetelor aveau și bec. Lux, nu alta.

Curățenia, în general, se remarcă de la o poștă. Sunt angajați care strâng gunoiul în timp real, ca să nu apuce să se formeze mormane. Găsești și tomberoane la tot pasul, deci chiar n-ai nicio scuză să-ți lași dozele prin nisip.

Îmi dau seama că-i trist să laud o organizare normală - de bun-simț - ca şi cum ar fi ceva desprins din viitor, dar în halul în care e România acum, faptul că m-am uşurat într-o toaletă care să nu miroasă a moarte mi-a dat senzația că sunt în străinătate. Se poate şi la noi.

Ce-i drept, prețurile sunt ca în aeroport. 30 de lei m-a costat un burger japonez (excelent, de altfel), dar am văzut şi sandvişuri la 43 RON bucata. E absurd, ținând cont că vorbim despre două felii de pâine cu puțină carne şi nişte legume între ele.

Mare parte din mulțimea prezentă m-a amuzat și m-a întristat în egală măsură. E vorba despre mii de pițipoance care petrecuseră juma’ de zi în fața oglinzii, aranjându-se special ca să întoarcă priviri pe plajă. Aveai senzația că ești la o prezentare de modă, nu la un festival muzical. Cum treceau de punctul de check-in, își scoteau telefoanele și treceau la selfie-uri cu clasicul bot de rață. Era mai important să arate pe Facebook/Instagram că au fost acolo decât să fie acolo pur și simplu.

Am reținut două specimene sugestive care se pozau împreună pe malul mării: prima își întindea ostentativ fundul înspre aparat, să se simtă Kim Kardashian, iar cealaltă trăgea încontinuu de maioul sclipicios ca să dezvăluie cât mai mult din lateralul sânului. Probabil că au depășit mia de like-uri cu faza asta.

Lăsând deoparte pițipoancele, lumea emana prin atitudine mesajul „Mă doare-n p***, astă-seară îmi fac de cap”. E molipsitor. Zâmbetele lor lipsite de griji m-au făcut să mă simt ca în concediu pe vreo insulă îndepărtată.

Asta-i toată ideea, dacă stau bine să mă gândesc. Lumea nu merge la Neversea ca să-l asculte pe X sau pe Y, ci ca să se simtă liberă, să-şi bage picioarele în toate frustrările de care se izbește zilnic, să danseze ca şi cum n-ar mai fi altcineva în jur. E o formă de catharsis cât se poate de eficientă.

Dacă ai câteva beri la bord, bumți-bumți-ul ăla devine chiar distractiv. Ajută mult şi jocul spectaculos de lumini/artificii/foc/fum, care asigură o atmosferă dinamică şi constant surprinzătoare.

Nu mă așteptam să-mi placă festivalul, dar m-a dat pe spate aproape tot ce am văzut acolo. Acum înțeleg fenomenul Neversea, înțeleg de ce se face atâta tam-tam pe seama lui și cred că tocmai am devenit fan, la rândul meu.

Sursa: Noizz.ro

Arată comentariile