Ce spunem, de fapt, atunci când vorbim despre depresie?

Bianca Bârsan

Street Style
Share
86
Tweet

Și ce nu spunem, și de ce?

Am pornit articolul ăsta de la moartea lui Chester Bennington, care s-a sinucis aseară și care avea doar 41 de ani. Despre el se știa că fusese abuzat în copilărie și că a avut și niște probleme cu alcoolul și drogurile. Însă cumva, lumea tot s-a mirat la auzul știrii despre sinuciderea lui, de parcă suntem complet incapabili să ne imaginăm o astfel de situație fără scăpare, de parcă n-am avut niciodată un moment în viață în care am spus „băi, nu mai pot, gata.” Și-atunci mi-am dat seama: nu toată lumea are momentele astea, de fapt. Nu toată lumea înțelege depresia, așa cum e ea de fapt. Majoritatea o tratează ca pe un sentiment banal de tristețe, o supărare, ceva care nu e nici măcar demn de luat în seamă. Nu știm cum să reacționăm la depresie și nu știm cum să-i ajutăm pe cei care suferă de ea - chiar și atunci, sau mai ales atunci, când suntem într-o relație cu persoana respectivă.

Luăm totul personal, nu știm să oferim spațiu, nu înțelegem de ce, pur și simplu, nu pot și ei să „get over it”. Nu vedem abuzul de substanțe ca pe un simptom, ci mai degrabă ca pe o cauză a depresiei - ceea ce, într-un fel, poate fi adevărat, dar este mai degrabă un cerc vicios, care pornește aproape tot timpul de la depresie și nu invers.

„Pe vremea mea, nu exista depresie”

Acum, un alt mod prin care reacționăm la depresie este negarea: „nu există depresie, e doar în capul tău” sau „termină cu prostiile astea” sunt răspunsuri des întâlnite când întrebi un român despre boala asta. Nici măcar nu ne gândim la ea ca la o boală. Ne gândim, mai degrabă, ca la un semn de nebunie ori de slăbiciune. Dacă suferi de depresie în România, pornești la drum cu un stigmat. Nu e ca în cazul bolilor „fizice”, precum diabetul sau bolile de plămâni. Nu, nu, depresia e fictivă, ești, mai mult ca sigur, nebun și nu o să mai vorbească nimeni cu tine. Și nici nu o să te mai angajeze. Pentru că ești nebun. Depresia ta e o scuză și nu am să te mai bag în seamă dacă mai continui cu prostiile astea. Sună cunoscut, nu?

Și totuși, paradoxul, în zilele noastre, este că vorbim de depresie și anxietate ca și cum am fi toți o societate de instabili mental, ca și cum nu există om acum care să nu sufere de depresie și/sau anxietate, ca și cum e ceva absolut normal. Și totuși, majoritatea sunt persoane care și-au pus singure diagnosticul, care nu știu exact ce e aia depresie, care, din varii motive, se justifică printr-o boală reală, pe care se conving că o au, deși probabil că nu, ajungând astfel să ia din credibilitatea ei. Depresia e la ordinea zilei și devine banală. Ca și cum nici n-ar fi. Iar cei care suferă într-adevăr de ea nu mai sunt luați în serios pentru că, na, toți suntem deprimați și ceva nu se leagă. Mai bine ne facem că n-am auzit, că n-am văzut.

Cred că nu am un singur prieten care să-mi poată spune 100% sigur că nu e deprimat sau anxios, în contextul în care foarte puțini dintre ei au fost, într-adevăr, la un psiholog sau la consilier, ever. A devenit, cumva, o chestie dezirabilă, un mod de a fi. „Am anxietate” sau „sunt depresiv” sunt validate, mai nou, de o simplă tristețe trecătoare sau de un moment de cumpănă din viață. But let me tell you, you're not doing anyone any favours. Dimpotrivă.

Hai să nu mai vorbim despre depresie ca ceva care ne întregește, ceva dezirabil

Faptul că ne plângem toți de depresie nu face decât să ne schimbe percepția asupra ei. Da, suntem o generație fucked up. Da, viața e grea și nimeni nu-și permite să-și mai cumpere o casă. Da, e greu să găsești un partener stabil și, da, e greu să menții o relație ok cu el. Dar, te rog eu, hai să nu mai fetișizăm depresia. Depresia nu e un sentiment care te face să te simți viu, să simți că trăiești prin suferință. Depresia nu e ceva frumos, romantic. Depresia nu te validează ca persoană, la fel cum nu te face nici mai mic și nici mai puțin. Depresia nu înseamnă fete machiate frumos, care privesc în gol pe o fereastră, ca pe Tumblr. Depresia nu înseamnă un șir de meme amuzante.

Depresia e o fucking boală, e un dezechilibru chimic. Depresia e ceva serios, la fel de serios ca orice boală fizică (și, de fapt, are și consecințe fizice - vezi igiena precară, lipsa apetitului sau creșterea apetitului etc). Depresia nu are cauze, la fel cum nici anxietatea nu are cauze. Depresia nu se rezolvă cu „hai că o să fie bine”, „mai ieși și tu din casă” sau „e din cauză că nu dormi suficient” sau „dormi prea mult”. Nu e un caz de „nu te mai gândi la asta”, pentru că e mereu acolo, indiferent la ce te gândești. Depresia nu e ceva dezirabil și nu e ceva care să treacă pentru totdeauna. Depresia poate să însemne dependență: de alcool, de droguri, de iarbă sau de ce vrei tu - jocuri de noroc, sex, whatever. Depresia te face să te închizi în tine, dar uneori te poate face să strigi după ajutor. Depresia nu înseamnă neapărat tristețe (de unde și confuzia între cele două), ci mai degrabă înseamnă că nu mai simți. Nimic. Ceea ce, cred eu, e inexplicabil de shitty. Depresia te poate duce în locuri extrem de întunecate și ar cam fi timpul să o luăm și noi în serios, să cerem ajutor sau să oferim ajutor, după caz. Să renunțăm la rușine și prejudecăți, că doar suntem toți oameni și suntem fragili.

La nivel mondial, se estimează că există între 10-20 de milioane de tentative de suicid în fiecare an, în timp ce în România, mii de oameni apelează la suicid în fiecare an, cu cel mai comun motiv fiind singurătatea/depresia (în 2014, 7 români au murit din această cauză, în fiecare zi).

TelVerde Antisuicid în România (ARPS): 0800 801 200.

Sursa: Noizz.ro

Topic-uri

depresie suicid
Arată comentariile

NOIZZ URBAN BY FANTA

Vezi și

Extinde