Dacă nu știi ce să faci cu viața ta, (re)citește scrisoarea lui Bukowski către omul care l-a convins să-și dea demisia

Ana Tepșanu


Charles Bukowski e acest poet și scriitor controversat care te fascinează - atât prin scriitura lui colorată, tranșantă, naturală, directă și apăsătoare, cât și prin stilul de viață nebun pe care l-a avut.

Hank, așa cum mai era cunoscut, bea până la 8-9 sticle de vin pe seară, era pasionat de cursele de cai și mai ales de femei. Drumul lui spre glorie nu a fost unul ușor, iar Charles "a înflorit târziu" în domeniul scriiturii.


Avea peste 40 de ani când lucra la poștă în timpul zilei, iar în timpul liber se ocupa de o rubrică la o revistă underground din Los Angeles - Open City.

Prin '69, cu un an înainte să-și serbeze ziua de 50 de ani, Buk i-a captat atenția lui John Martin, publisher la Black Sparrow Press.

Martin i-a oferit lui Charles 100 de dolari pe săptămână, ca el să-și dea demisia și să se ocupe 100% numa' și numa' de scris.

Zis și făcut. Așa a luat naștere și celebrul său ritual creativ:

"Nu scriu niciodată dimineața. Nu mă trezesc dimineața. Beau noaptea. Încerc să rămân în pat până la 12, asta înseamnă prânz. De obicei, dacă trebuie să mă trezesc mai devreme, nu mă simt bine toată ziua.

Mă uit, dacă e ceasu' doișpe, atunci mă trezesc și ziua mea începe. Mănânc ceva și apoi, de obicei, mă duc direct la cursele de cai după ce mă trezesc.

Pariez pe cai, apoi mă întorc acasă unde Linda gătește ceva, vorbim puțin, mâncăm și bem ceva, iar după mă duc sus cu niște sticle de vin și încep să scriu - de pe la 9.30 seara și o țin așa până pe la 1.30 - 2.30 dimineața. Asta-i tot."


La mai puțin de doi ani după întreaga poveste, Bukowski publică primul său roman, la Black Sparrow Press; numele acestuia este mai mult decât sugestiv - Post Office.

Scrisoarea nemuritoare

În luna august a anului 1986, la 17 ani distanță după cele de mai sus, Buk s-a gândit să-i trimită o scrisoare de mulțumire celui care l-a convins să-și dea demisia și să-și urmeze pasiunea.

Vorbele scriitorului, pe care le redau în engleză, așa cum au fost ele scrise, sunt universal valabile pentru toți cei care se simt blocați într-un loc de muncă infect, din care n-au nicio satisfacție. Nu cred că se vor demoda vreodată, însă tare mi-ar plăcea să schimbe cât mai multe destine.

De citit și recitit, ori de câte ori este nevoie:


August 12, 1986

Hello John:

Thanks for the good letter. I don’t think it hurts, sometimes, to remember where you came from. You know the places where I came from. Even the people who try to write about that or make films about it, they don’t get it right. They call it “9 to 5.” It’s never 9 to 5, there’s no free lunch break at those places, in fact, at many of them in order to keep your job you don’t take lunch. Then there’s overtime and the books never seem to get the overtime right and if you complain about that, there’s another sucker to take your place.

You know my old saying, “Slavery was never abolished, it was only extended to include all the colors.”

And what hurts is the steadily diminishing humanity of those fighting to hold jobs they don’t want but fear the alternative worse. People simply empty out. They are bodies with fearful and obedient minds. The color leaves the eye. The voice becomes ugly. And the body. The hair. The fingernails. The shoes. Everything does.

As a young man I could not believe that people could give their lives over to those conditions. As an old man, I still can’t believe it. What do they do it for? Sex? TV? An automobile on monthly payments? Or children? Children who are just going to do the same things that they did?

Early on, when I was quite young and going from job to job I was foolish enough to sometimes speak to my fellow workers: “Hey, the boss can come in here at any moment and lay all of us off, just like that, don’t you realize that?”

They would just look at me. I was posing something that they didn’t want to enter their minds.

Now in industry, there are vast layoffs (steel mills dead, technical changes in other factors of the work place). They are layed off by the hundreds of thousands and their faces are stunned:

"I put in 35 years…"

"It ain’t right…"

"I don’t know what to do…"

They never pay the slaves enough so they can get free, just enough so they can stay alive and come back to work. I could see all this. Why couldn’t they? I figured the park bench was just as good or being a barfly was just as good. Why not get there first before they put me there? Why wait?

I just wrote in disgust against it all, it was a relief to get the shit out of my system. And now that I’m here, a so-called professional writer, after giving the first 50 years away, I’ve found out that there are other disgusts beyond the system.

I remember once, working as a packer in this lighting fixture company, one of the packers suddenly said: “I’ll never be free!”

One of the bosses was walking by (his name was Morrie) and he let out this delicious cackle of a laugh, enjoying the fact that this fellow was trapped for life.

So, the luck I finally had in getting out of those places, no matter how long it took, has given me a kind of joy, the jolly joy of the miracle.

I now write from an old mind and an old body, long beyond the time when most men would ever think of continuing such a thing, but since I started so late I owe it to myself to continue, and when the words begin to falter and I must be helped up stairways and I can no longer tell a bluebird from a paperclip, I still feel that something in me is going to remember (no matter how far I’m gone) how I’ve come through the murder and the mess and the moil, to at least a generous way to die.

To not to have entirely wasted one’s life seems to be a worthy accomplishment, if only for myself.

yr boy,


Charles Bukowski

Sursa: Noizz.ro

Arată comentariile